Era o casă simplă, țărănească. Obosit de osteneala drumului, îngerul și-a scuturat în cerdac aripile încărcate de zăpada argintie și a intrat încetișor într-o odaie. Acolo, într-un pătuț cu cearșafuri curate, dormea adânc un băiețel. Avea fruntea înaltă, peste care se revărsau bucle negre și moi. Îngerul s-a apropiat de el și l-a privit îndelung. (...) A vrut să-i cântărească sufletul, dar n-a putut. Sufletul acestui copil era mult prea mare. Atât de mare, că îngerul s-a speriat și a tresărit, neștiind ce să înțeleagă. Oare avea el prin desagă vreun dar potrivit pentru acest copil? O clipă chiar a avut gândul că poate Dumnezeu a uitat să pună un dar pe măsura lui. Dar îngerul știa că acest lucru era cu neputință și a căutat mai atent în tolbă. În mână a luat ceva greu, greu de tot. A tras mâna afară și a privit în palmă. Atunci s-a cutremurat. Darul acestui copil era suferința. (...)
A îngenuncheat lângă pătuțul copilului și i-a așezat pe frunte darul. L-a binecuvântat de trei ori și cu vocea stinsă ca de litanie, i-a citit cuvântul lui Dumnezeu:
”- Știu cât de mare este sufletul tău. Știu că în el va încăpea o lume întreagă, știu că în el vei vrea să cuprinzi chiar nemărginirea Mea. Știu că inima îți va arde de iubire. Că îți vei iubi ca nimeni altul neamul din care te-ai născut, că îi vei iubi pe oameni până la sfârșit, că vei iubi toate frumusețile făcute de Mine. Că vei iubi râul, ramul, că vei iubi Biserica Mea, pe Sfinții Mei, pe Maica Mea; știu că mă vei iubi pe Mine. Și pentru că te vei asemăna cu Mine în iubire, ție îți dăruiesc darul Meu cel mai de preț: îți dăruiesc suferința. Întreaga ta viață va fi muiată în adâncuri amare de lacrimi. Săbii, fulgere și piroane vor trece prin sufletul tău. De la oameni vei primi biciuiri, loviri și pietre. Toți se vor lepăda de tine, îți vor înjosi numele și-l vor umili. Chiar și cei apropiați ai tăi, când îți va fi cel mai greu, îți vor da să bei fiere și otravă. Răni nevindecate și nemângâiate vei purta în trup și în suflet.”
Îngerul s-a oprit o clipă, a suspinat și a citit mai departe:
”- Dar din acest adânc de suferință va crește un tânăr mândru ce va arde în inima sa toate dorurile și durerile neamului său. Va crește un tânăr voievod ce va fi peste veacuri lumina neamului său. Iar când lumea nu va mai putea încape strălucirea ta, lumina ochilor tăi se va stinge. Atunci vei urca ușor, cu suflet blând și luminos, slobozit de toată suferința, în lumina falnicelor bolți, în palatele cele de mărgean, acolo unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin...”
Acestea au fost ultimele cuvinte pe care îngerul le-a citit din cartea cea groasă. Printre genele rourate de lacrimi l-a privit pe copilul ce dormea și i s-a părut că vede strălucind pe fruntea lui când o cunună de stele, când o cunună de spini. A vrut să-l sărute și pe el pe frunte, dar n-a îndrăznit. Și atunci îngerul s-a aplecat cu evlavie și a sărutat picioarele copilului care primise ca dar suferința.
Copilul acela era Mihai Eminescu.
Monahia Parascheva Avădanei, Mănăstirea Diaconești
Fragment din povestirea ”Îngerul Crăciunului”, volumul ”Suflet de crin”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu