marți, 11 decembrie 2018

Minunile Sfântului Ierarh Spiridon



Minunile sale, rămase în memoria Bisericii, sunt numeroase: în vreme de secetă a adus pe pământ ploaie; iarăşi, prin rugăciunea lui, a oprit ploaia cea peste măsură; a pus capăt foametei la care contribuiau vânzătorii de grâu, dărâmându-le hambarele în care ţineau grâul; a prefăcut şarpele în aur şi, după ce a scăpat pe sărac de nevoie, a prefăcut iarăşi aurul în şarpe; a oprit curgerile râurilor.
O femeie i-a cerut o sumă de bani pe care o încredinţase spre păstrare fiicei lui. Sfântul a întrebat-o pe fiica lui, moartă mai demult, unde a pus banii, iar aceasta i-a răspuns din mormânt. Aflând de la ea unde erau ascunşi banii, i-a dat stapânei lor; a vindecat pe împăratul Constanţiu al II-lea de boala de care suferea; a înviat copilului unei femei; a vindecat muţenia unui diacon, căruia îi poruncise să spună o mică rugăciune pe vremea unei arşiţe, iar acesta, pentru slava deşartă, lungise rugăciunea şi din pricina asta amuţise îndată.

Cărămida de la Niceea

Sfântul Spiridon a luat parte la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, întrunit în anul 325 pentru combaterea ereziei preotului Arie din Alexandria. Arie nega dumnezeirea lui Iisus Hristos, Îl considera cea mai înaltă creaţie a lui Dumnezeu şi, prin urmare, diferit ca fiinţă de Acesta: Tatăl era necreat, Fiul creat.
Episcopii adunaţi la Sinodul de la Niceea au întărit învăţătura Bisericii, şi anume că Fiul este deofiinţă cu Tatăl, deci este Dumnezeu. În lămurirea acestei învăţături, un rol important l-a avut şi episcopul Trimitundei, Spiridon. Fără a se folosi de un limbaj sofisticat, a demonstrat celor prezenţi cum Dumnezeu este unul în fiinţă, dar întreit în persoane. A luat o cărămidă în mâna stângă şi le-a spus că deşi este un singur obiect, ea este alcătuită din trei elemente: pământ, apă şi foc. Apoi cu mâna dreaptă a făcut semnul crucii şi a zis: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“. După aceasta, strângând cărămida, în partea de sus a cărămizii s-a aprins foc, apa a început să curgă din partea de jos, iar lutul a rămas în mâinile lui. Această minune l-a convins pe un filozof, adept al învăţăturii lui Arie, să devină ortodox, motivând că „atâta vreme cât era vorba de dispute, aduceam cu uşurinţă cuvinte împotriva cuvintelor. Dar când, în locul cuvintelor, a ieşit din gura acestui bătrân puterea şi facerea de minuni, nimic nu mai pot cuvintele împotriva puterii“. La Niceea l-a cunoscut pe Sfântul Nicolae, episcopul din Mira Lichiei, între cei doi legându-se o strânsă prietenie.
Ajuns la adânci bătrâneţi, Sfântul Spiridon a murit în anul 348. Cu un an înainte, Dumnezeu i-a făcut cunoscut sfârşitul său. A fost îngropat în biserica Sfinţilor Apostoli din Trimitunda. Este sărbătorit de Biserica Ortodoxă pe 12 decembrie, iar de Biserica Romano-Catolică pe 14 decembrie.

Buclucaşa vindecare a cailor decapitaţi de arieni

O altă minune a săvârşit-o Sfântul Spiridon în drumul spre Niceea, unde se îndrepta, împreună cu ucenicul său, pentru a participa la cel dintâi sinod ecumenic. Arienii îl cunoşteau bine că este apărător al dreptei credinţe. De aceea încercau să îl împiedice de a ajunge la sinod. Poposind sfântul şi ucenicul său la un han, noaptea, arienii au tăiat capetele cailor. În zori, ucenicul a descoperit caii morţi. A mers atunci la Sfântul Spiridon şi i-a povestit cele întâmplate. Sfântul Spiridon, nădăjduind în Dumnezeu, i-a poruncit ucenicului să pună capetele cailor la locul lor. Ucenicul s-a întors la grajd să împlinească cât mai repede porunca. În graba lui, dar şi pentru că nu se luminase încă bine de ziuă, ucenicul a pus capul calului alb la cel negru, iar capul calului negru la cel alb. Îndată caii au înviat şi s-au ridicat pe picioarele lor. Sfântul şi ucenicul său şi-au continuat apoi călătoria spre Niceea. Cei care îi întâlneau pe cale se mirau văzând un cal negru cu capul alb şi un cal alb cu capul negru.

Hoţii prinşi în stâna episcopului

Sfântul Spiridon a acceptat să fie episcop la insistenţele creştinilor din orăşelul Trimitunda. Însă chiar în această înaltă demnitate nu a renunţat să păstorească oile. Se spune că odată au venit hoţii noaptea la stână şi au furat câteva oi. Însă, după cum relatează Simeon Metafrastul, „Dumnezeu, iubind pe plăcutul Său şi păzind puţina lui avere, a legat pe hoţi cu legături nevăzute, încât au fost ţinuţi până dimineaţa“. Făcându-se ziuă, a venit sfântul la oi şi a descoperit hoţii legaţi, având mâinile şi picioarele nemişcate. S-a rugat atunci, şi aceştia s-au putut ridica de la pământ. Atunci i-a învăţat să nu mai fure din munca altuia, ci să se hrănească din osteneala mâinilor lor. Le-a dat apoi câte un berbec la fiecare şi le-a zis: „Luaţi acestea ca să nu fie în zadar osteneala voastră şi privegherea cea de toată noaptea“. După aceea i-a lăsat să plece.
(ziarullumina.ro)

sâmbătă, 4 august 2018

Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!



     Într-o zi, în timpul Postului Mare, pe când eram membru al organizației tineretului rus din Paris, unul din liderii noștri a venit la mine și mi-a spus: ”Noi am invitat un preot care ne va vorbi. Vino și tu!” Am răbufnit cu indignare, spunând că nu voi veni. Nu vedeam nici un folos în a merge să ascult vorbe despre biserică. Nu credeam în Dumnezeu. Nu doream să pierd vreo clipă din timpul meu. Atunci responsabilul nostru mi-a explicat că toți cei care făceau parte din grupul meu au reacționat la fel și, dacă nimeni nu va veni, ne vom face cu toții de rușine. Liderul nostru era om înțelept. Nu a încercat să mă convingă să vin ca să ascult cuvintele preotului cu atenția cuvenită, încât poate aș găsi adevăr în ele. ”Nu asculta, spuse el, nu îmi pasă dacă asculți, dar stai și fii o prezență fizică.” Atâta loialitate eram dispus să-i ofer organizației mele de tineret și tot atât de multă indiferență eram pregătit să-i ofer lui Dumnezeu și slujitorului Său. Așa că am stat la toată cuvântarea, dar simțeam o indignare și o aversiune crescânde. Omul care ne vorbea, după cum am descoperit mai târziu, era un om deosebit, dar atunci nu eram capabil să percep această dimensiune a lui. Am putut vedea doar o imagine a lui Hristos și a creștinismului care îmi părea profund respingătoare. După terminarea conferinței, m-am grăbit spre casă pentru a verifica adevărul celor spuse de el. Am întrebat-o pe mama dacă avea o Evanghelie, deoarece doream să văd dacă se adeverea impresia de absurd cu care rămăsesem de la conferință. Nu m-am așteptat la nimic bun în urma lecturii mele, așa că am numărat capitolele celor patru Evanghelii, pentru a fi sigur că o voi citi pe cea mai scurtă și că nu-mi irosesc astfel timpul. Și aceasta era Evanghelia după Sfântul Marcu, pe care am început să o citesc.
Nu știu cum să vă transmit ce s-a întâmplat. Am să încerc să explic foarte simplu, și acei dintre voi care au trecut printr-o experiență similară vor înțelege mesajul. În timp ce citeam începutul Evangheliei Sfântului Marcu, înainte de a fi ajuns la capitolul 3, am devenit conștient de existența unei prezențe. Nu am văzut nimic. Nu am auzit nimic. Nu am avut halucinații. Era o simplă certitudine, aceea că Domnul era acolo și că mă aflam în prezența Lui, a Cărui viață începusem să o citesc cu atâta repulsie și rea-voință.
    Aceasta a fost întâlnirea mea fundamentală cu Domnul. Știam acum că Hristos exista. Știam că El era Tu, cu alte cuvinte că El era Hristos Cel Înviat.  (...) Apoi am descoperit ceva absolut esențial pentru mesajul creștin, și anume faptul că Învierea este singurul eveniment al Evangheliei care aparține istoriei: nu numai trecutului, ci și prezentului. Hristos a înviat acum 20 de veacuri, dar El este Hristos Cel Înviat atât timp cât istoria continuă. Totul în jurul meu a dobândit un sens doar în lumina Învierii, pentru că Hristos era viu și eu am fost în prezența Lui. Puteam afirma cu certitudine că ceea ce spune Evanghelia cu privire la răstignirea Profetului din Galileea este adevărat și sutașul avea dreptate când spunea: ”Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!”(Matei 27,54)

Mitropolitul Antonie de Suroj, Făcând din viață rugăciune

vineri, 13 iulie 2018

Dumnezeu vrea să I se pună întrebări?


Ieromonah Savatie Baștovoi:

Dacă înțelegem întrebarea ca pe o condiție și cale a cunoașterii, atunci răspunsul este Da, deoarece Dumnezeu S-a descoperit pe Sine ca fiind Adevărul: ”Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14,6). Și tot Dumnezeu, prin gura Apostolului Ioan, ne spune că trebuie să cunoaștem adevărul:”Cunoașteți Adevărul și adevărul vă va face liberi”(Ioan 8,32). Dumnezeu nu doar că Se înfățișează pe Sine ca fiind Adevărul, ci ne spune că noi avem capacitatea de a-L cunoaște. Acesta este un aspect foarte important prin care Adevărul nu este doar revelație, ci este o revelație ca rezultat al căutărilor omenești. Primul pas spre revelație este o întrebare. La întrebarea fundamentală pe care a pus-o Moise: ”Cine ești?”, răspunsul a fost: ”Eu sunt Cel ce sunt”. Aceasta este lecția cunoașterii redusă la o întrebare care cuprinde totul și un răspuns care spune tot. Dincolo de această revelație încep contemplația și petrecerea în Adevăr, fără nevoia de a pune întrebări, deoarece însăși ființa umană devine Adevăr. Acesta este și sensul cuvintelor ”adevărul vă va face liberi”, adică vă va elibera de întrebări și de teroarea îndoielilor.

DUMNEZEU povestit pe înțelesul unei femei, Ieromonah Savatie Baștovoi

vineri, 1 iunie 2018

De ce a creat Dumnezeu florile?

    

        Dumnezeu a creat florile, atât de frumoase și atât de diferite prin culori, forme și mirosuri, ca oamenii, privind la ele să înțeleagă cât de frumoși și de minunați putem fi noi, în diversitatea noastră. Priviți la crinii câmpului, zice Hristos, și vedeți cât de frumoși sunt: adevărat vă zic, nici Solomon, în toată măreția sa, nu se îmbrăca mai frumos decât un crin, și dacă Dumnezeu a făcut floarea aceasta, care se usucă într-o vară, atât de frumoasă, oare cu cât mai frumos a făcut sufletul omenesc, care este veșnic?!
      În Cuvântul despre facerea omului, primul tratat de antropologie creștină, Sfântul Grigorie de Nyssa, vorbind despre cadrul în care a fost creat și așezat omul, atinge și tema florilor. Deoarece era un mare erudit, poate cel mai erudit filosof al vremii sale, Sfântul Grigorie își pune problema rostului și a utilității întregii creații. Într-adevăr, dacă Dumnezeu este desăvârșit și le-a făcut pe toate bine, ce rost avea să facă atâtea mii și mii de feluri de flori, fiecare cu forma și mirosul său? De ce legumele și fructele înfloresc atât de frumos dacă floarea nu are scop în sine, ci e doar un purtător de semințe? De ce unii meri înfloresc albi, iar alții, roz? De ce există cartofi cu floare violetă? Oare n-ar fi putut Dumnezeu să facă în așa fel ca toate legumele și toate fructele să înflorească la fel? Dar de ce a fost nevoie de atâtea feluri de legume și de fructe, și de pomușoare, și de ciuperci, și de frunze comestibile? Oare doar pentru hrană? Și este oare hrana ceva atât de important, încât să fie nevoie de o varietate atât de mare de forme, gusturi, culori și mirosuri? Oare nu ar fi putut Dumnezeu să facă în așa fel ca omul să se sature cu un singur fruct sau o singură legumă? Nimic mai simplu pentru un Dumnezeu! Și atunci, care este utilitatea mulțimii florilor, multe dintre care nici măcar nu sunt comestibile și cresc aparent fără nici un rost? 
     Sfântul Grigorie pune totul pe seama iubirii. El compară crearea omului cu invitația pe care o face un mire iubitei sale. Atunci când Dumnezeu l-a adus pe om din neființă la ființă, El i-a pregătit mai întâi Universul cu toată podoaba sa. A făcut cerul și stelele, soarele și luna, apa, pământul și tot ce este viu în ele, cu mulțimea copacilor, a florilor, a păsărilor, a fluturilor,  și a tot ce mișcă. Dumnezeu a făcut culorile ca să bucure ochiul omului și miresmele ca să-l răcorească și să-l mângâie.Toate sunt un dar din iubire, un prilej de contemplare și de bucurie. Iată de ce și noi, atunci când evadăm din zgomotul și răceala orașelor undeva în mijlocul naturii, avem acele sentimente de fascinație, de bucurie și încântare, sorbind mirosurile și lăudând culorile pe care Dumnezeu le-a lăsat în lume. Extazul pe care îl trăim în fața frumuseții naturii se datorează și faptului că, undeva în subconștientul nostru, noi știm că toată această frumusețe a fost făcută pentru noi, și încărcătura iubirii Creatorului nu poate să nu ne atingă și să ne miște și pe noi spre iubire.

Ieromonah Savatie Baștovoi, DUMNEZEU povestit pe înțelesul unei femei

duminică, 11 februarie 2018

SMERENIE SI LIBERTATE




     Am ales să vorbim despre smerenie și libertate deoarece foarte multă lume vorbește despre smerenie, foarte multă lume vorbește despre libertate, dar foarte puțini înțelegem că acestea două sunt același lucru. [...] Am zis smerenie și libertate pentru că în aceasta stă toată viața noastră.
     Noi toți suntem chemați la libertate. Pentru omul contemporan, cel care este îndemnat și provocat la libertate de toate afișele pe care le vede, de emisiunile și de lozincile de la radio sau de la televizor, smerenia este un lucru respingător, este un lucru care-l împiedică să fie liber sau cel puțin îi amintește că nu face ceea ce trebuie.
     Și noi, creștinii, suntem chemați la libertate. Tot ce vedem pe stradă, tot ceea ce auzim este o parodie a adevăratei chemări și a adevăratei libertăți. Noi suntem chemați la libertate și suntem chemați la smerenie. Apostolul Ioan spune: ”Cunoașteți adevărul și adevărul vă va face liberi” (Ioan 8,32). Hristos spune: ”Învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre” (Matei 11,29). Din aceasta vedem bine că în Evanghelie smerenia și libertatea nu doar că nu se contrazic, ci stau întotdeauna alături.        
    Totuși libertatea este mai mult decât smerenia. Noi suntem chemați la libertate prin smerenie. Dar libertatea adevărată nu o vom cunoaște decât după ce vom cunoaște smerenia adevărată, după ce smerenia ne va elibera. Libertatea aceasta nu va fi libertatea aceea la care suntem îndemnați în stradă, ci va fi libertatea pe care ne-o dă adevărul, care este însuși Hristos, libertatea pe care o vom avea în chip și mai desăvârșit în ziua cea neînserată a Împărăției Sale.
    Ce înțelegem noi când auzim de smerenie? Mai ales pentru un tânăr, acest lucru nu are în el nimic ademenitor. Noi înțelegem o stare de înfrângere, o stare de renunțare pentru cei mai mulți. A fi smerit înseamnă a renunța la viață, a renunța a luptă. [...] Cam așa au pervertit oamenii smerenia.
    Noi, românii, avem cuvântul smerenie din slavonă. Mera înseamnă măsură, iar smeriti înseamnă a aduce în măsură. A te smeri înseamnă a-ți veni în măsură, a reveni, a deveni ceea ce ești. Cu alte cuvinte, a fi smerit înseamnă a cunoaște adevărul despre tine însuți, a-ți cunoaște măsura, a fi realist.
    Și care este măsura noastră? Măsura noastră este moartea. După călcarea poruncii lui Dumnezeu, după ce ne-am despărțit de Dumnezeu, noi ne-am îmbrăcat în blestemul despre care i-a vorbit Dumnezeu lui Adam înainte de a păcătui. Nu mânca din pom, pentru că, de vei face asta, de moarte vei muri! (Facerea 2,17). Așa că noi toți astăzi suntem muritori. Adevărul despre noi, măsura noastră este moartea. Dacă n-ar fi venit Dumnezeu, dacă n-ar fi venit Hristos Mântuitorul la noi, ca să ne scoată din moarte, noi asta am fi rămas în veac. A cunoaște adevărul despre noi este a realiza acest lucru. A ne smeri înseamnă a cunoaște cine suntem. Cel care cunoaște cine este el, iar el este moarte, muritor, își dă seama că are nevoie de un Mântuitor. Cunoaște că el însuși nu este în stare să iasă din moarte, să iasă din suferință, să iasă din durere, să iasă din singurătate, stări pe care toți le trăim, chiar și cei care ne provoacă la libertate prin afișele lor, dar nu ni le putem rezolva. Nu ni le putem rezolva prin libertatea care ni se propune.
   Ce înseamnă a fi liber? Înseamnă a putea fi tu însuți oriunde și oricând, înseamnă a putea fi tu însuți indiferent de ceea ce este în jurul tău, de factorii din afară. Nimic din afară nu-ți poate strâmtora libertatea. Atunci când libertatea ta depinde de niște lucruri exterioare, cum poți oare să te numești liber? Cam așa înțelege multă lume libertatea. Sunt liber dacă pot să fac cutare sau cutare lucru. Dar sunt o mulțime de factori exteriori care nu depind de mine și care, dacă nu se vor îndeplini, eu nu-mi pot trăi libertatea. Înseamnă că eu nu sunt liber.
    Noi avem atâția mucenici care erau liberi și când erau legați în lanțuri, și când erau bătuți, și când erau dați la moarte, în groapa cu lei. Își trăiau libertatea din plin și aceasta nu este o libertate metaforică. Cu adevărat sufletul lor era liber și trăia deplin și desăvârșit. De unde știm asta? Din faptul că acceptau toate acele chinuri de care ar fi putut să scape printr-un singur „Nu”.
    Libertatea adevărată aceasta este: a putea fi tu însuți oriunde, oricând. Dar la ea nu se poate ajunge prin minciună. Nu putem trăi în iluzii, pentru că iluzia, mai devreme sau mai târziu se spulberă, se risipește ca visul celui care se deșteaptă (Psalmul 72, 20), cum spune David. Și atunci la ce ne va folosi toată libertatea noastră părelnică? Atunci când vom descoperi că totul a fost o mare înșelăciune...
    Smerenia este cea care ne trezește din visul nostru. Ea este dureroasă la început, ea repugnă firii noastre. În fața ei noi dăm înapoi, pentru că îi este greu omului să descopere adevărul despre sine. Este înfiorător să descoperi că tu ești nimic, deși noi suntem chemați la a fi asemenea cu Dumnezeu. Deci smerenia ne eliberează, adevărul ne eliberează. Smerenia este prima treaptă a drumului apre adevăr, spre libertate. [...]
   În perioada Postului Mare trebuie să ne aducem aminte că, deși răscumpărați prin sângele lui Hristos, deși curățați și spălați prin Botez, suntem totuși întorși la păcatele noastre cele de dinainte și întinați în gândurile noastre, și în hotărârile noastre, și în toate lucrările noastre. Să ne aducem aminte de ceea ce suntem și de cum ar fi trebuit și cum am fi putut fi, căci aceasta ne va smeri și ne va elibera, pentru a putea, cu toții, să-L numim Tată pe Dumnezeu, în ziua cea neînserată a Împărăției Sale!

Ieromonah Savatie Baștovoi, Singuri în fața libertății

joi, 18 ianuarie 2018

Nici un om nu este întâmplător în univers



     Nici un om nu apare întâmplător în viața noastră, pentru simplul fapt că nici un om nu este întâmplător în univers, ci are o chemare supremă. De multe ori oamenii nu ajung să cunoască importanța pe care au avut-o în viața altui om.(...)
    Cu alte cuvinte, orice întâmplare și orice om care ne sensibilizează trezesc în noi un gând de compătimire, o lacrimă însoțită de nevoia arzătoare și firească de a-i ajuta pe ceilalți, este o lucrare a lui Dumnezeu în viața noastră. Dumnezeu vorbește prin copii, prin bătrâni, prin oamenii străzii, prin frig și prin secetă, prin frumusețea naturii și prin tristețea spitalelor. În toate se poate manifesta glasul lui Dumnezeu care ne îndeamnă să ne grăbim să fim mai buni, să facem binele acum. Singura stare adevărată pe care o trăim este aceea de sensibilitate, de compasiune, de atenție revărsată spre ceilalți, nu spre propriul ego. Iar starea aceasta bună și curată de cele mai multe ori ne este declanșată de oamenii cu care ne întâlnim, și dacă cineva reușește să ne trezească la bunătate este o certitudine că el nu a intrat întâmplător în viața noastră, ci trimis de Dumnezeu. Chiar și pentru o secundă. 
     Pentru că o secundă este suficientă pentru a încăpea Dumnezeu în ea, cu toată veșnicia și iubirea Lui.

Ieromonah Savatie Baștovoi, DUMNEZEU povestit pe înțelesul unei femei

luni, 15 ianuarie 2018

Darul suferinței

    

    Era o casă simplă, țărănească. Obosit de osteneala drumului, îngerul și-a scuturat în cerdac aripile încărcate de zăpada argintie și a intrat încetișor într-o odaie. Acolo, într-un pătuț cu cearșafuri curate, dormea adânc un băiețel. Avea fruntea înaltă, peste care se revărsau bucle negre și moi. Îngerul s-a apropiat de el și l-a privit îndelung. (...) A vrut să-i cântărească sufletul, dar n-a putut. Sufletul acestui copil era mult prea mare. Atât de mare, că îngerul s-a speriat și a tresărit, neștiind ce să înțeleagă. Oare avea el prin desagă vreun dar potrivit pentru acest copil? O clipă chiar a avut gândul că poate Dumnezeu a uitat să pună un dar pe măsura lui. Dar îngerul știa că acest lucru era cu neputință și a căutat mai atent în tolbă. În mână a luat ceva greu, greu de tot. A tras mâna afară și a privit în palmă. Atunci s-a cutremurat. Darul acestui copil era suferința. (...)
    A îngenuncheat lângă pătuțul copilului și i-a așezat pe frunte darul. L-a binecuvântat de trei ori și cu vocea stinsă ca de litanie, i-a citit cuvântul lui Dumnezeu: 
  ”- Știu cât de mare este sufletul tău. Știu că în el va încăpea o lume întreagă, știu că în el vei vrea să cuprinzi chiar nemărginirea Mea. Știu că inima îți va arde de iubire. Că îți vei iubi ca nimeni altul neamul din care te-ai născut, că îi vei iubi pe oameni până la sfârșit, că vei iubi toate frumusețile făcute de Mine. Că vei iubi râul, ramul, că vei iubi Biserica Mea, pe Sfinții Mei, pe Maica Mea; știu că mă vei iubi pe Mine. Și pentru că te vei asemăna cu Mine în iubire, ție îți dăruiesc darul Meu cel mai de preț: îți dăruiesc suferința. Întreaga ta viață va fi muiată în adâncuri amare de lacrimi. Săbii, fulgere și piroane vor trece prin sufletul tău. De la oameni vei primi biciuiri, loviri și pietre. Toți se vor lepăda de tine, îți vor înjosi numele și-l vor umili. Chiar și cei apropiați ai tăi, când îți va fi cel mai greu, îți vor da să bei fiere și otravă. Răni nevindecate și nemângâiate vei purta în trup și în suflet.”
   Îngerul s-a oprit o clipă, a suspinat și a citit mai departe:
   ”- Dar din acest adânc de suferință va crește un tânăr mândru ce va arde în inima sa toate dorurile și durerile neamului său. Va crește un tânăr voievod ce va fi peste veacuri lumina neamului său. Iar când lumea nu va mai putea încape strălucirea ta, lumina ochilor tăi se va stinge. Atunci vei urca ușor, cu suflet blând și luminos, slobozit de toată suferința, în lumina falnicelor bolți, în palatele cele de mărgean, acolo unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin...”
   Acestea au fost ultimele cuvinte pe care îngerul le-a citit din cartea cea groasă. Printre genele rourate de lacrimi l-a privit pe copilul ce dormea și i s-a părut că vede strălucind pe fruntea lui când o cunună de stele, când o cunună de spini. A vrut să-l sărute și pe el pe frunte, dar n-a îndrăznit. Și atunci îngerul s-a aplecat cu evlavie și a sărutat picioarele copilului care primise ca dar suferința.
   Copilul acela era Mihai Eminescu.

Monahia Parascheva Avădanei, Mănăstirea Diaconești
Fragment din povestirea ”Îngerul Crăciunului”, volumul ”Suflet de crin”
 

duminică, 14 ianuarie 2018

Este rugăciunea mamei pentru copilul său mai puternică decât orice?


     ESTE. De fapt, ceea ce face ca rugăciunea să fie puternică este iubirea, iar iubirea mamei pentru copilul său le întrece pe toate.
     Rugăciunea pentru celălalt nu este altceva decât preluarea durerii lui pentru a o trăi împreună. Atunci când te-ai îndurerat, când ai fost pătruns de milă, când ești gata să împarți suferința, cu alte cuvinte, când te identifici cu cel ce pătimește, te-ai și rugat pentru el. Aceasta este esența rugăciunii pentru celălalt și aceasta este iubirea.
     ”Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” - iată identificarea, unificarea, contopirea care sunt împlinirea iubirii și motorul rugăciunii. Oferind exemplul iubirii dintre părinți și copii, Hristos ne atrage atenția că trebuie să o proiectăm asupra lumii întregi.
     Desăvârșirea noastră este să iubim cu aceeași dragoste și pe alți oameni, așa cum a iubit Hristos, cum iubesc sfinții. Este un scop înalt, dar numai o astfel de iubire poate salva lumea.

            Ieromonah Savatie Baștovoi

vineri, 12 ianuarie 2018

Suflete armonizate



     Rugăciunea, ca orice exercițiu și lucrare omenească, poate fi bună sau mai puțin bună. Unii ajung la desăvârșire, alții rămân la treptele de jos. Pe măsură ce rugăciunea sporește și calitatea ei se îmbunătățește, sufletul omului se armonizează. Calitatea rugăciunii se cunoaște din urmările pe care le are asupra sufletului celui ce se roagă. Dacă un om devine mai bun în urma rugăciunii, înseamnă că el se roagă corect și este un semn clar că Dumnezeu îl aude, chiar mai clar decât dacă i s-ar îndeplini anumite dorințe. Dar dacă omul, deși se roagă des și mult, totuși nu capătă un suflet și o purtare mai bune, înseamnă că rugăciunea lui nu este plăcută lui Dumnezeu. Cum este posibil așa ceva? Ne-o spune însuși Hristos în pilda vameșului și a fariseului, unde rugăciunea disciplinată, făcută după tipicul fariseilor, a fost mai slabă decât suspinul smerit al vameșului care nu îndrăznea să intre în Templu, ci se bătea în piept și zicea: ”Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” Așadar, rugăciunea depinde în primul rând de starea noastră. 
    Un om cu o experiență duhovnicească neîntreruptă ajunge să aibă un suflet echilibrat din care înalță rugăciuni plăcute lui Dumnezeu, la fel cum un om împrăștiat și aflat în permanență sub impresia zilei și a oamenilor cu care intră în contact se va ruga din stări nepotrivite, sau nu se va ruga deloc. Însăși dorința și nevoia de a te ruga este un gând care apare doar într-o inimă adusă la o stare de umilință și cumințenie. 
    Pentru a mă face mai bine înțeles, voi aduce pilda instrumentelor muzicale. Nici un chitarist nu cântă la o chitară așa cum o găsește în cui, ci mai întâi o acordează. O chitară dezacordată nu înseamnă că este o chitară rea, ci doar că nu va scoate sunetele armonioase pe care le scoate o chitară similară, acordată în prealabil. 
    La fel și noi, înainte de a ne pune la rugăciune, trebuie să privim în sufletul nostru pentru a-l acorda după notele iubirii și smereniei predanisite de Hristos, și abia după aceea să începem muzica cea mai înaltă și mai frumoasă între muzici, care este rugăciunea. 
    Și da, mai bine este să cânți cum trebuie un cântec simplu, decât să falsezi pe o partitură complicată. 
    Fiecare cu măsura sa, Dumnezeu ne vede pe toți.

Ieromonah Savatie Baștovoi

miercuri, 10 ianuarie 2018

Tristețea... bună sau rea?


Sunt două feluri de tristețe: una bună, născătoare de virtuți, și una rea care duce la disperare și decădere.
Le recunoști după lucrarea lor: una, cea bună, te împinge să faci bine, să fii iubitor, te sensibilizează și te mișcă spre mulțumire, spre contemplația Iubirii, fiind grabnică să sară în ajutor, să slujească pe celălalt fără recompensă; alta, cea rea, te face să renunți la luptă, caută scuze, învinovățește pe alții de propriile înfrângeri, e plină de nemulțumire și cârtire, nu poate vedea iubirea și nu poate iubi, căci se închide în sine și caută doar să sugă și să primească, fiind incapabilă să ofere și întru totul lipsită de dorința de a dărui și a sluji pe celălalt, slujire care este forma supremă a iubirii. Una este de la Dumnezeu, cealaltă, de la diavol. La fel e și cu bucuria. 
Toate sentimentele umane au o manifestare bună și una rea, pentru că tot ce a fost lăsat de Dumnezeu să fie bun, diavolul a contrafăcut cu o formă rea, foarte asemănătoare în aparență, dar care are rezultate inverse, adică rele și distrugătoare.
                                                                                  Ieromonah Savatie Baștovoi

marți, 9 ianuarie 2018

Când oamenii lucrează împreună




Atunci când oamenii lucrează împreună, fiecare este mai mult decât sine însuși. Pentru că în fiecare dintre noi sunt puteri care se activează doar în raport cu alții. Darurile au fost astfel împărțite de Dumnezeu, încât să devină lucrătoare în comuniune: adică unul este ușa și altul cheia, unul, lut, și altul foc care arde și întărește lutul.
Fiecare în sine este bun, dar devine mai bun prin celălalt. Pentru că atunci când suntem împreună pentru o cauză bună, este și Dumnezeu cu noi.
Nu e nici un alt secret. Dumnezeu este și în bucuria cu care ne mișcăm atunci când facem ceva bun și frumos împreună.

Ieromonah Savatie Baștovoi

Pietre mari... pietre mici...


Pietrele sunt ca oamenii: unele au o față bună și stau la vedere, altele mai bolovănoase sunt susținute între pietrele cu fețe drepte; cele mari fac legătura care susține zidul, cele mici umplu golurile și fac ca totul să pară împlinit. Nu este nici una mai puțin trebuincioasă decât alta dacă fiecare își ocupă locul potrivit, căci atunci când sunt zidite bine nu mai vezi pietrele, ci zidul. 
Prea des pietrele mici ajung să fie mai trebuincioase decât cele mari. Mortarul le unește pe toate într-o lucrare care alcătuiește zidul, așa cum iubirea ar trebui să ne facă pe toți un întreg. Nu nesocotiți niciodată un om pe motiv că ar fi prea mic sau prea necioplit, ci căutați să fiți voi piatra de susținere și mortarul care să-l umple de rost.

                                                                 Ieromonah Savatie Baștovoi

luni, 27 noiembrie 2017

Cana plină


Un om foarte ocupat cu grijile veacului acesta a hotărât odată să viziteze un pustnic sfânt.
Voia să se liniștească puțin de stresul care-l măcina și să ceară sfaturi de la stareț.
L-a întâlnit într-o colibă sărăcăcioasă.
– Binecuvântați, a spus el salutându-l pe pustnic. Știți, am făcut multă cale ca să ajung aici…
– Ia loc, l-a întrerupt starețul. Lasă-mă să-ți pun puțin ceai!
– Am petrecut mulți ani studiind la Universități din străinătate…, a început să se prezinte pe sine însuși.
– Să bem mai întâi un ceai, insista pustnicul.
– Acum conduc o mare companie…, a continuat acela să vorbească despre sine.
– Cred că ceaiul o să vă placă mult, a spus pustnicul, continuând să umple cana vizitatorului său.
– Dar, părinte, ați umplut-o și acum se varsă pe dinafară. Ceaiul se varsă pe jos! A observat deranjat străinul.
– Și tu semeni cu această cană umplută până la refuz! A răspuns înțeleptul stareț. Dacă nu golești, binecuvântatule, chiar și pentru puțin din cele pe care le cari în tine, cum vei lăsa să pun înlăuntru puține din cele pe care le știu eu?
 Patericul Egiptean

vineri, 17 noiembrie 2017

Sf. Isaac Sirul - Cuvinte despre nevoință



     Veselește-te cu cei ce se veselesc si plângi cu cei ce plâng, căci acesta este semnul curăției. Fii bolnav cu cei bolnavi. Plângi cu cei păcătoși.
    Fii prieten cu toți oamenii, dar fii singur în cugetul tău. Fii părtaș la pătimirea tuturor, dar cu trupul tău să fii departe de toate. Nu mustra pe cineva si nu osândi nici chiar pe cei foarte răi în vietuirea lor. Întinde haina ta peste cel ce a greșit și acoperă-l; și dacă nu poți lua asupra ta greșelile lui și nu poți primi cercetarea și rușinea în locul lui, rabdă-l măcar și nu-l rușina…
    De nu te liniștești cu inima, liniștește-te măcar cu limba. Și dacă nu poți pune rânduială în gânduri, pune rânduială măcar în simțuri. Și de nu ești singur în cugetul tău, fii singur măcar cu trupul tău. Și de nu poți lucra cu trupul tău, întristează-te măcar în cugetul tău. Și de nu poți sta la priveghere, priveghează măcar șezând pe patul tău sau chiar întins pe el. Și de nu poți posti două zile, postește măcar până seara. Și de nu poți măcar până seara, postește măcar să nu te saturi.
    De nu ești curat în inima ta, fii măcar curat în trupul tău. De nu plângi în inima ta, îmbracă-ti în jale măcar fața ta. De nu poți milui vorbește măcar cu un păcătos. De nu ești făcător de pace, fii măcar iubitor de îmbunare. De nu te poti strădui, fă-te măcar în cuget netrândav. De nu ești biruitor (asupra păcatelor), măcar să nu te mândrești față de cei vinovați. De nu izbutești să închizi gura celui ce bârfește, păzește-te măcar să nu te faci părtaș în aceasta cu el…
    De iubești blândețea, rămâi în pace. Și de te vei învrednici de pace, te vei bucura în toată vremea. Caută înțelepciunea și nu aurul. Îmbracă-te în smerenie si nu în mătase. Caută să dobândești pacea și nu împărăția…
   Iată, frate, îndemnul meu: mila să-ti sporească în suflet până când vei simți în inima ta aceeași milă pe care Dumnezeu o are față de lume!

marți, 14 noiembrie 2017

AZI sau MÂINE ?


AZI sau MÂINE ?
Dragii mei, pentru că "AZI", este de la Dumnezeu, iar "MÂINE" (amânarea) este de la diavol, vă îndemn așa:
FII ZÂMBITOR, azi, nu mâine!
FII SMERIT, azi, nu mâine!
FII MILOSTIV, azi, nu mâine!
FII BL
ÂND, azi, nu mâine!
FII RUGĂTOR, azi, nu
mâine!
FII POSTITOR, azi, nu
mâine!
FII IERTĂTOR, azi, nu
mâine!
FII BINEVOITOR, azi, nu
mâine!
ÎMPACĂ-TE CU TOTI, azi, nu
mâine!
IUBEȘTE-I PE TOTI, azi, nu
mâine!
FĂ BINELE, azi, nu
mâine!
PL
ÂNGE-ȚI PĂCATELE, azi, nu mâine!
SPOVEDEȘTE-TE, azi, nu
mâine!
IMPĂRTĂȘEȘTE-TE, azi, nu
mâine!
Așa să faci AZI, iar M
ÂINE să o iei de la capăt...


Pr. G. Vlad

joi, 9 noiembrie 2017

Sfânta smerenie

       

         Încrederea desăvârșită în mâinile lui Dumnezeu - aceasta este sfânta smerenie. Ascultarea desăvârșită față de Dumnezeu, fără cârtire, fără nici o împotrivire, chiar dacă unele lucruri par grele și absurde. Să te predai în mâinile lui Dumnezeu. Ceea ce spunem la dumnezeiasca Liturghie le cuprinde pe toate acestea: ”Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”.
        La fel și în rugăciunea care se spune tainic de către preot: ”Ție, Stăpâne, Iubitorule de oameni, Îți încredințăm toată viața și nădejdea noastră, și cerem și ne rugăm și cu umilință la Tine cădem.” 
Ție Doamne Ți le încredințăm pe toate. Aceasta este încrederea în Dumnezeu, aceasta este sfânta smerenie. Aceasta-l preface pe om, îl face dumnezeu-om.
        Cel smerit are conștiința stării sale lăuntrice și, oricât ar fi ea de în neorânduială, nu-și pierde personalitatea, cinstea de om. Știe că este păcătos și se întristează din această cauză, dar nu deznădăjduiește, nu socotește că e cu totul fără de nici un preț. Cel care are sfânta smerenie nu vorbește deloc, adică nu se împotrivește. Primește obiecțiile, mustrarea celorlalți, fără să se înfurie sau să se scuze. Nu-și pierde echilibrul. 
       Cu egoistul, cu cel stăpânit de complexe se întâmplă contrariul. La început seamănă cu cel smerit, dar la cea mai mică observație, își pierde deîndată pacea, se mânie, se tulbură.
       Cel smerit crede că toate depind de Hristos, și că Hristos îi dă harul Său, și așa merge mai departe. Cel ce a dobândit sfânta smerenie trăiește din ceasul de acum în Biserica nezidită de mână de pe pământ. Are întotdeauna bucuria lui Hristos, chiar și în neplăceri. 
        Dacă aveți iubire față de aproapele și față de Dumnezeu, Domnul vă va da smerenia, vă va dărui sfințenia. E nevoie, firește, și de puțină străduință, dar smerenia desăvârșită nu se dobândește numai în urma strădaniei și a luptei. Este rodul harului. Hristos ne va da smerenia. Noi nu-L putem iubi din pricina neputințelor noastre. Să ne rugăm Lui mult să ne iubească și să ne dea sârguința de a-L iubi și noi.

Sf. Porfirie Kavsokalyvitul, Cuvinte despre viața duhovnicească

joi, 2 noiembrie 2017

Dragă Tată




Dragă Tată,

      Îți scriu această scrisoare ajunsă la vârsta adolescenței, în frumosul an al optsprezecelea – o vârstă la care majoritatea tinerilor uită de Cel care le-a dat suflare de viață și se consideră stăpâni pe viața lor, ca și cum ar fi înșiși creatorii ei. Se mai gândesc și prietenii mei din când în când la Tine, toată lumea o face. Ești parte din fiecare celulă a noastră, iar noi suntem parte din Tine. Cu toate că suntem dovada vie a puterii Tale, mulți Te consideră un personaj dintr-un basm vechi, deja demodat și se revoltă împotriva Ta, fără să realizeze că Tu ești singurul lor adăpost la vreme de furtună.
     Pe mine mă ducea bunica la Tine încă din primii ani pe care mi i-ai dat să-i trăiesc, alături de o familie minunată, care știai Tu că-mi va oferi un trai fondat pe credință și iubire. S-a părut că ne-am împrietenit foarte repede, deși la început nu înțelegeam prea multe. Nu aveam încredere în oricine, dar știam că tu ești Binele. De fapt, noi ne știm de mult. Sunt sufletul care a stat lângă Tine și pe care l-ai trimis în misiune, pe Pământ, pentru un număr de zile limitat, ca mai apoi să mă întorc la Tine. Bunica mi-a confirmat asta. Nu cred că a murit, nu cred în moarte, deși aceasta pare să fie cea mai mare teamă a oamenilor care mă înconjoară. Viața noastră aici e ca și o zi grea la școală sau la muncă. E o perioadă limitată, iar când timpul s-a scurs, ne întoarcem fericiți la casele noastre, la familiile noastre. Dar Cerul Tău e casa noastră, iar Tu ne ești familia. De la Tine venim, la Tine ne vom întoarce odată ce filele cărții pe care o citim și trăim vor ajunge la final. Ceea ce aici e efemer, acolo e veșnic.
      Am crescut și te-am supărat de nenumărate ori, dar ca orice Tată, m-ai iertat mereu și continui să-mi dai iertare pentru orice greșeală. M-ai ocrotit, mi-ai dat liniște, pace și șansa de a învăța despre Tine și originea mea din fiecare lucru pe care l-am întâlnit în drumul meu, care duce tot spre Tine. M-ai ajutat să merg la școală și să învăț să Te citesc, să-mi fac prieteni pentru a nu fi singură în această călătorie în care m-ai trimis încă din prima zi petrecută în burtica mamei mele. Rezultatele bune nu au întârziat să apară și pentru asta, Tată, țin să-ți mulțumesc. Mi-ai descoperit talentele și m-ai ajutat să-mi dezvolt pasiuni: limbi străine, istorie, lectură, pictură... M-ai susținut mereu și asta s-a văzut după fiecare concurs pe care l-am câștigat.
     Viața nu e mereu ușoară într-o lume ticsită de așa-ziși atei, care până și în școală încearcă să-mi dovedească faptul că Tu nu exiști și mă iau în râs pentru că eu cred în Tine. Dar nu pot să mă convingă, și până la urmă, cine îi ascultă?!  Nu am avut niciodată un prieten imaginar, iar faptul că stau în acest ceas și-ți scriu această scrisoare nu poate decât să susțină realitatea existenței Tale.
      Nu am rupt legătura cu Tine, ori prin câte încercări am trecut. Mă rog de fiecare dată când am ocazia și îți fac vizite des, pentru că ai mereu ușile Casei Tale deschise. E foarte plăcut să văd  totuși atâția tineri care Te urmează în biserici, în școli și în viața de zi cu zi – nu mă mai simt singură.
       Prin această scrisoare, vreau să-ți mulțumesc pentru că exist și i-ai dat mamei mele puterea de a mă naște și crește. Îți mulțumesc pentru tot binele pe care mi-l faci în fiecare secundă a vieții mele și pentru că îmi ești alături la bine și la greu.

                                                                                 Fiica ta iubită,
                                                                              Andreea Gabriela

vineri, 27 octombrie 2017

Sensibilitatea



     Se întâmplă adeseori să vă întristați peste măsură din pricina stării lumii acesteia. Să suferiți văzând că voia lui Dumnezeu nu este împlinită astăzi nici de oameni, nici de voi înșivă. Să simțiți durerea  trupească și sufletească a celorlalți. 
      Sensibilitatea aceasta este un dar al lui Dumnezeu. La femei o întâlnim mai des. Sufletele cu această delicatețe sunt deosebit de receptive la mesajele și la voia lui Dumnezeu. Aceste suflete sensibile au putința de a spori mult în viața întru Hristos, fiindcă iubesc pe Dumnezeu și nu vor să-L întristeze. Dar dacă nu-și vor încredința cu totul viața lui Hristos, există primejdia ca duhul rău să se folosească de delicatețea lor și să le împingă spre întristare și deznădejde.
    Sensibilitatea nu poate fi îndreptată, ci doar transformată, prefăcută, preschimbată, metamorfozată în iubire, bucurie, adorare dumnezeiască. 
    Cum? Îndreptând-o spre cer. Să îndreptați fiecare întristare spre cunoașterea lui Hristos, către iubirea Lui, către închinarea la El. Iar Hristos, Care așteaptă totdeauna cu ardoare să ne ajute, vă va da harul și puterea Sa, și va preface întristarea în bucurie, în iubire față de frați, în adorare adusă Lui. Așa, întunericul se va risipi. 
    Sufletul vostru să se dăruiască rugăciunii ”Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, pentru toate grijile voastre, pentru toți și pentru toate.
Să nu vă uitați la ceea ce vi se întâmplă, ci la lumină, la Hristos, așa cum se uită copilul la mama, când i se întâmplă ceva. Pe toate să le priviți fără neliniște, supărare, apăsare, strângere de inimă. Nu e nevoie de străduință și de silire. Singura voastră străduință să fie aceea de a vă aținti privirea spre lumină, de a câștiga lumina. Astfel, în loc să vă lasați pradă supărării, care nu aparține Duhului lui Dumnezeu, vă veți preda rugăciunii, dând slavă lui Dumnezeu.
    Toate neplăcerile, care stăruie și pricinuiesc neliniște sufletului, pot deveni un prilej de a aduce închinare lui Dumnezeu, încetând astfel să vă chinuie.
    Să aveți încredere în Dumnezeu, căci numai atunci scăpați de griji și deveniți organe ale Lui. Supărarea arată că nu ne încredințăm viața lui Hristos. Pe toate să le înfruntați cu iubire, bunătate, blândețe, răbdare și smerenie. Să fiți asemenea unor stânci. De-ar da năvală toate asupra voastră și de s-ar întoarce precum valurile îndărăt, voi să rămâneți netulburați.
    Vă veți întreba: ”Oare e cu putință așa ceva?”
    Da, cu harul lui Dumnezeu întotdeauna toate-s cu putință. Dacă judecăm omenește, nu e cu putință. Însă în loc să aibă asupra voastră o rea înrâurire, toate vă pot face bine, vă pot întări în răbdare, în credință. Căci toate împotrivirile și greutățile din jurul nostru nu sunt decât o formă de antrenament. Ne antrenăm pe noi înșine în răbdare, în stăruință.

Sf. Porfirie Kavsokalyvitul - Cuvinte despre viața duhovnicească

marți, 17 octombrie 2017

Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer

   


    Dacă este vreme pentru fiecare lucru de sub ceruri, precum zice Ecclesiastul (Ecl 3,1), și dacă prin spusa ”pentru fiecare lucru” se cuprind și cele ce privesc viețuirea noastră cea sfințită, atunci, dacă voiți, să luăm aminte ce este cuviincios și potrivit fiecărui timp.
    Căci este cunoscut că pentru cei ce se nevoiesc este un timp de nepătimire și este un timp al biruinței patimilor, din pricina prunciei celor ce se nevoiesc. Este o vreme de lacrimi și o vreme de împietrire a inimii; este o vreme a supunerii și o vreme a poruncirii; este o vreme a postului și o vreme a împărtășirii de hrană.   
     Este o vreme a războiului din partea vrăjmașului-trup și o vreme a stingerii aprinderilor; o vreme de furtună sufletească și o vreme de liniștire a minții; o vreme de întristare a inimii și o vreme de bucurie duhovnicească; o vreme de a învăța pe alții și o vreme de a fi învățat; este o vreme de întinare, poate pentru înălțarea noastră cu mintea, și o vreme de curățire prin smerenie; o vreme de luptă și o vreme de pace statornică; o vreme de liniștire și o vreme de tulburare netulburată; o vreme de rugăciune neîncetată și o vreme de slujire nefățarnică.
      Deci să nu ne înșele pe noi sârguința cea trufașă, îndemnându-ne să căutăm mai înainte de vreme cele ce vor veni la vremea lor. Să nu căutăm iarna cele ale verii, nici în timpul semănatului cele ce țin de seceriș, căci este o vreme pentru a semăna osteneli și o vreme pentru a secera negrăitele daruri ale harului. Altminteri nici la vremea lor nu vom dobândi cele ce sunt cuvenite și potrivite vremii aceleia.

Sf. Ioan Scărarul, SCARA - Cuvântul 26: Despre dreapta socoteală a gândurilor, patimilor și virtuților

miercuri, 27 septembrie 2017

Un om fără dragoste este ca un ulcior fără fund



    Un om fără dragoste este ca un ulcior fără fund. Dacă urâm chiar și un singur om, suntem urâciune înaintea lui Dumnezeu. 
   În vremurile de pe urmă, omul se va mântui prin bunătate, smerenie și iubire. Bunătatea îi va deschide porțile Raiului, smerenia îl va urca în Rai și cel cu inima plină de iubire va vedea pe Dumnezeu.
   Apele seacă, munții se povârnesc, dar slava lui Hristos rămâne în veci.
  Iată testamentul meu: Înălțați rugăciuni pentru întreaga lume și rugăciunile voastre vor muta munții din loc. Iubiți-vă unii pe alții!

Sf. Gavriil Georgianul

joi, 24 august 2017

N-o să ajungeți sfinți prigonind răul


    N-o să ajungeți sfinți prigonind răul. Dați-i pace. Priviți la Hristos și El vă va mântui. În loc să stați afară la ușă, alungând dușmanul, ignorați-l. Vine răul pe aici? Dăruiți-vă într-un chip delicat ființa în altă parte. Adică vine răul să vă atace, puneți-vă puterea voastră lăuntrică în slujba binelui, a lui Hristos. 
Rugați-L: ”Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Știe El  cum și în ce fel  să vă miluiască.
Și când binele vă va umple ființa, atunci nu vă veți mai întoarce deloc spre rău... Îl veți chema pe Dumnezeu și Acela va preface lucrurile în bine. Dacă-I veți da Lui inima, nu va mai rămâne loc pentru altele.

Sf. Porfirie Kavsokalyvitul

miercuri, 3 mai 2017

Ca să nu trăiți în întuneric...



    Omul caută în Cer bucuria și fericirea. Caută veșnicul, departe de toți și de toate, caută să afle bucuria în Dumnezeu. Dumnezeu este taină. Este tăcere, nemărginire, e totul. Năzuința sufletului spre Cer o are toată lumea, cu toții caută cerescul. Spre El se întorc toate ființele, până și inconștient. Spre El să vă întoarceți necurmat mintea. 
    Iubiți rugăciunea, vorbirea cu Domnul. Iubirea este totul, dragostea înflăcărată față de Domnul, Mirele Hristos. Faceți-vă vrednici de iubirea lui Hristos. Ca să nu trăiți în întuneric, comutați butonul de rugăciune, în așa fel încât să vină lumina dumnezeiască în sufletul vostru. În adâncul făpturii voastre Se va arăta Hristos. Acolo, în străfund, se află Împărăția cerurilor. ”Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”(Luca 17,21).
    Rugăciunea este convorbire cu Însuși Dumnezeu, Ziditorul, Creatorul universului. El primește întotdeauna să vorbească cu noi, oricând și de câte ori dorim, ajunge să I-o cerem. Nu ne va spune niciodată ”nu”. Dimpotrivă, e mereu gata să ne asculte cu luare-aminte și iubire. Cel mai mare dar e că Dumnezeu ne-a dat dreptul de a-I vorbi în fiecare ceas și clipă, în orice loc ne-am afla! Aceasta e deosebita cinste de care ne bucurăm.
    Rugăciunea se face numai prin Duhul Sfânt. El învață sufletul cum să se roage. ”Căci noi nu știm să ne rugăm cum trebuie, ci Însuși Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite”(Romani 8,26). Noi nu trebuie să facem nici un efort. Să ne adresăm lui Dumnezeu asemenea robului smerit, cu glas rugător și stăruitor. Atunci rugăciunea noastră este bineplăcută lui Dumnezeu. Dar să nu uităm cuvântul Domnului: ”Fără Mine nu puteți face nimic!”(Ioan 15,5).
    Însuși Domnul ne va învăța rugăciunea. Nici noi singuri nu o vom învăța, nici altcineva nu ne va putea învăța. Să nu spunem:”Am făcut metanii, mi-am asigurat harul”, ci să cerem să strălucească în noi lumina preacurată a cunoștinței dumnezeiești și să se deschidă ochii noștri duhovnicești, spre a înțelege dumnezeieștile Lui cuvinte. Astfel, fără să ne dăm seama, Îl iubim pe Dumnezeu fără silire, trudă și luptă. Ceea ce e greu pentru oameni, e foarte ușor pentru Dumnezeu. Îl vom iubi pe Dumnezeu dintr-o dată, când ne va cerceta harul. Când pătrundem în harul lui Dumnezeu, rugăciunea noastră este curată. Dacă Îl vom iubi mult pe Hristos, rugăciunea se va rosti de la sine. Hristos va fi mereu în mintea și în inima noastră.


Sfântul Porfirie Kavsokalyvitul

miercuri, 29 martie 2017

Din fericirea lumească iese stresul lumesc

     

     Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viața cea simplă, firească, și înaintează spre lux, cu atât crește și neliniștea din ei. Și cu cât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri odihnă. De aceea umblă neliniștiți chiar și împrejurul Lunii - precum cureaua mașinii împrejurul roții nebune - pentru că în toată planeta noastră nu încape multa lor neliniște.
     Din traiul cel bun, lumesc, din fericirea lumească iese stresul lumesc. Educația exterioară cu stres duce în fiecare zi sute de oameni (chiar și copii mici) la psihanalize și la psihiatri și construiește mereu spitale de boli psihice și instruiește psihiatri, dintre care mulți nici în Dumnezeu nu cred, nici existența sufletului nu o primesc. Prin urmare, cum este posibil ca acești oameni să ajute suflete, când ei înșiși sunt plini de neliniște? Cum este cu putință ca omul să mângâie cu adevărat, dacă nu crede în Dumnezeu și în viața cea adevărată, cea de după moarte, cea veșnică?
     Când omul prinde sensul cel mai adânc al vieții celei adevărate, i se îndepărtează toată neliniștea și-i vine mângâierea dumnezeiască, și astfel se vindecă.
     Când vedem un om cu o neliniște mare, cu mâhnire și supărare, deși le are pe toate, atunci să știm că îi lipsește Dumnezeu. În cele din urmă, oamenii sunt chinuiți și de bogăție, pentru că bunurile omenești nu-i împlinesc sufletește.

Sf. Cuv. Paisie Aghioritul - Cu durere și dragoste pentru omul contemporan

marți, 21 februarie 2017

Ce este lucrarea trezviei




    Când vorbim despre trezvie nu avem în vedere starea de trezire trupească (după ce te-ai spălat pe faţă sau ai băut o cafea), aceasta fiind o stare de veghe a trupului, care în cărţile duhovniceşti este numită priveghere. Trezvia însă este o noţiune care se referă la minte. În limba greacă „trezvia – nipsis (νῆψις)” se referă la starea când omul nu vrea să consume alcool şi stă în permanenţă treaz şi veghetor, ca să nu pățească ceva; deci trezvia se asociază cu starea de ne-beţie, când omul nu-şi permite să consume alcool ca nu cumva mintea lui să se întunece sau voinţa să se atenueze (căci după un pahar-două de vin atenția scade, vine somnolenţa şi chiar amnezia etc.). Şi în limba slavonă omul care nu este beat e numit „trezvîi – трезвый” şi cred că anume din slavonă a venit şi românescul „trezvie”, care în sens duhovnicesc înseamnă o anumită stare a minţii, o atenţie şi curăţie a ei. Mai întâlnim acest cuvânt şi în Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, în cadrul epiclezei, imediat după sfinţirea Darurilor, când preotul se roagă: „…ca [Sfintele Taine] să fie celor ce se vor împărtăşi spre trezvia sufletului (εἰς νῆψιν ψυχῆς)…”, aceasta fiind prima harismă pe care o cerem în legătură cu Sfânta Împărtăşanie şi, în mod evident, un rod al acesteia.
   Deci, am putea spune că trezvia este lucrarea duhovnicească fundamentală, care stă la temelia vieţii noastre duhovniceşti şi nu poate să existe nici un fel de înaintare în Hristos fără trezvie. Trezvia este o răstignire a minţii şi urmarea/urmărirea lui Hristos; este lucrarea duhovnicească a sfinţilor, este porunca lui Dumnezeu de a priveghea şi a ne ruga neîncetat (Matei 26:41; I Tesaloniceni 5:17).
   Rugăciunea curată nu este posibilă fără trezvie, pentru că trezvia este atenţia la tot ce trece (intră, iese şi rămâne) prin mintea omului. Sunt oameni care-şi pun întrebarea ce trece prin mintea lor, ce rămâne şi ce nu, dar sunt şi oameni care nu se preocupă cu ce le intră în minte, nu au o lucrare subţire a minţii şi, cu atât mai puţin, nu au o lucrare de curăţire a gândurilor, pentru că trăiesc într-un mod grosolan: mănâncă, beau, lucrează, consumă reclamă, având o autocritică foarte superficială a lucrării minţii. Prin urmare, atunci când Sfinţii Părinţi se referă la „lucrarea minţii”, nu au în vedere capacitatea de a şti cât mai multe, ci arta de nu a nu şti nimic altceva decât contemplarea lui Dumnezeu şi rugăciunea. Iată ce spune părintele Emilianos în acest sens: „Dumnezeu ne-a dat mintea nu pentru cele la care noi o folosim, ci pentru lucrarea ei ascunsă. Mintea are propria ei lucrare, care este urmărirea cu priveghere a lui Dumnezeu, atenţia pentru a nu se împrăştia, pentru a nu fi cucerită şi înnegrită de gânduri: este trezvia, vederea lui Dumnezeu”.
   Trezvia şi lucrarea duhovnicească a minţii, atenţia la rugăciune şi la cuvântul lui Dumnezeu – toate acestea sunt lucruri fireşti ca şi respiraţia sau bătăile inimii. Dacă ne este greu să le facem, înseamnă că mintea ne este bolnavă. Dacă nu te poţi ruga o oră încontinuu, înseamnă că mintea e furată şi nu-ţi aparţine.
   Înainte de căderea lui Adam, omul combina perfect munca cu trezvia minţii. Adam în rai lucra grădina, iar ceea ce făcea el nu era în contradicţie cu trezvia, din contra, el era într-o permanentă contemplare a lui Dumnezeu şi tot ce făcea nu-i crea nici o dificultate, nici nu obosea fizic şi nici nu-l împiedica să vorbească cu Dumnezeu. Tot ce vedea şi făcea el, avea pecetea lui Dumnezeu Creatorul. Şi numai atunci când diavolul i-a strecurat gânduri şi a pierdut trezvia, atunci lucrul a început să devină obositor, iar mintea a început să-L uite pe Dumnezeu.
   Nici o lucrare fizică sau intelectuală din lumea aceasta nu este o piedică în a-L urma pe Hristos, daca omul are trezvia minţii şi nu face compromisuri cu diavolul, dându-i voie să intre pe terenul său. Totul devine greu şi obositor atunci când cădem din lucrarea trezviei, neavând înţelegerea corectă a ceea ce avem în jurul nostru, folosindu-ne de acestea cu setea de stăpânire, uitând că toate sunt create de Dumnezeu şi toate sunt ale Lui; nimic nu este al nostru.
   Bineînțeles, trezvia minţii „ne costă” şi „ne doare”, pentru că înseamnă ruperea de plăceri şi strâmtorarea sinelui, o permanentă răstignire a minţii, o luptă cu tine însuţi, cu egoismul, dar este şi o trăire în dragoste cu Dumnezeu şi cu aproapele. Dumnezeu ne-a creat ca noi să lucrăm cu mintea, dar noi am ajuns să muncim mai mult fizic şi să obosim, pentru a ne satisface toate plăcerile, tocmai pentru că nu avem lucrarea cuvenită a minţii. Dumnezeu îl lasă pe om, ca măcar prin alergătura aceasta, prin boală şi necazuri să revină la adevărata lucrare a minţii, să se întrebe ce-i cu viaţa lui, de ce i se întâmplă una sau alta?, fiindcă scopul a toate acestea este ca omul să se trezească şi să alerge la Dumnezeu.
   Mintea omului este într-o permanentă lucrare, dar depinde de noi la ce fel de lucrare o antrenăm. Ea nu poate sta fără nici o lucrare. Şi iată, dacă realizezi scopul pentru care te-ai născut, ca să-L cunoști pe Făcătorul tău, să-L urmăreşti, să-L urmezi pe Hristos, să-L îmbrăţişezi, să-L faci al tău, atunci şi El ne va îmbrăţişa şi ne va face ai Lui. El vrea acest lucru şi aşteaptă ca noi să începem căutarea, aşa cum o fată, chiar dacă este îndrăgostită de un băiat, aşteaptă ca el să facă primul pas în relaţia lor, iar ea doar spune „da”. Când începem căutarea lui Dumnezeu, El singur se descoperă, iar noi înţelegem că nu avem inima suficient de curată pentru a-L vedea (cf. Matei 5:8), iar pentru a ne curăţa inima, trebuie să începem cu curăţirea minţii prin trezvie.
   Avva Isihie ne spune că trezvia este poarta care păzește gândurile să nu atace mintea şi, mai ales, să nu coboare în inimă (cf. Psalmii 39:13, 65:17; 118:11). Deci mintea trebuie să fie la straja inimii, pentru că „din inimă ies gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furturi, mărturii mincinoase, hule; [şi] acestea sunt care spurcă pe om…” (Matei 15:19-20). Altfel spus, păcatele ies din inimă, dar au fost sădite şi concepute în minte, după care, fiind consimțite prin neatenție sau îndulcire, coboară în inimă. Odată ajuns în inimă, gândul caută să se extindă prin simţuri şi lucrare. Dacă diavolul ne ispiteşte cu un gând, acest lucru nu-i păcat, pentru că atacul nu depinde de noi decât în măsura în care îi dăm semnal diavolului că am fi dispuşi să-i primim momeala. Dacă primim gândul în minte şi începem să discutăm cu el, fie şi din dorinţa de a-l respinge, primul pas spre păcat s-a făcut, iar mintea noastră este în terenul diavolului. La această etapă făptuirea este un rezultat aproape inevitabil a ceea ce deja am consimţit în gând. Au fost alte etape la care nu am fost atenţi şi nu ne-am păzit, lăsând ca răutatea să coboare în inimă, încât cu greu ne mai putem opune ei, chiar dacă mintea ar vrea acest lucru…
   Diavolul aruncă momeala la tot pasul şi aceste momeli le numim ispite.     Acestea sunt niște atacuri drăcești inevitabile, dar depinde de noi cine va ieşi învingător în acest război nevăzut foarte perfid. Victoria diavolului nu este un lucru de la sine înţeles, ci este, mai degrabă, rezultatul refuzului nostru de a striga la Hristos, Care abia aşteaptă să ne sară în ajutor, dar nu o face dacă nu este chemat (Psalmul 29:2). Este importantă şi trezvia noastră, pentru că dacă începem să discutăm cu gândurile, ajungem de fapt să discutăm cu diavolul care ni le-a insuflat. Satan cunoaşte bine slăbiciunile omului, având diferite metode de a-l încerca şi suficientă răbdare pentru a-şi construi migălos tactica de luptă. Şi e greu ca omul să stea drept pe tot parcursul acestui traseu plin de ispite, dar unica şansă de a nu cădea este să fim cu mare atenție la ce se întâmplă şi să avem mereu gândul la Dumnezeu.
   După cum ne învaţă Sfântul Nicodim Aghioritul şi alţi Sfinţi Părinţi, războiul minţii se face prin gând şi cu ajutorul imaginaţiei, care este cel mai rău duşman al nostru. Diavolul nu poate crea din nimic (ca Dumnezeu), ci se foloseşte de ceea ce deja este depozitat în mintea omului şi atacă anumite straturi ale memoriei, dând impulsuri pătimaşe. Prin urmare, diavolul se folosește de ceea ce este deja în mintea omului, adică de toate cedările şi căderile anterioare, pe care el le întoarce în folosul său. Aceste depozite sunt ca nişte sertare: unul cu bârfe, altul cu judecarea aproapelui, altul cu imagini indecente… şi cu cât mai mult cineva le deschide şi le foloseşte, cu atât mai necontrolate devin. Sunt şi sertare care demult nu au mai fost deschise, dar diavolul ne aminteşte şi de ele, şi dacă vede că nu funcţionează, se foloseşte de cele deschise recent, apoi slăbindu-ne voinţa, ajunge acolo unde vrea, pentru că nu atacă doar conștiința, ci şi inconștiența şi subconștiința omului. În general, diavolului îi este indiferent cu ce îl are la mână pe om – nu e neapărat să ucidă sau să desfrâneze – poate doar bârfi, se poate mândri sau judeca pe aproapele şi tot voia lui o face. Pentru noi însă, o altă soluţie de mântuire nu există, decât să-i tăiem toate pârghiile şi să-i închidem toate sertarele.
Lucrarea minţii
   Omul care are mintea îngroșată cu griji şi patimi, nu are nici o lucrare duhovnicească, trăiește în nepăsare şi dormitare, iar când începe să subţieze mintea, trupul şi simţurile, abţinându-se de la anumite plăceri, ca să se poată ruga mai mult, atunci diavolul începe să-i amintească lucruri la care nu s-a mai gândit de mult timp şi poate le-a şi uitat. Cu toate acestea, trebuie să urmărim lucrarea subțire a minţii şi dacă nu ajunge la aceasta în stare de sănătate, măcar în stare de boală să ceară de la Dumnezeu ajutor, dacă nu a reușit să se trezească, rămânând rece şi împietrit.
   Lucrarea minţii este una înaltă şi subţire, de aceea, mintea trebuie păzită de cădere, pentru că, de regulă, păcatul este mai întâi primit şi consimțit în gând, abia apoi urmează cuvântul sau fapta. Adam şi Eva au căzut mai întâi la nivel de gând, iar consecințele acestei căderi s-au revărsat peste întreaga omenire. Noi toţi moștenim această stare căzută a minţii, de aceea mintea trebuie tot timpul păzită şi îngrădită, asemenea unui paznic care stă treaz şi păzește să nu-i fure cineva casa. Noi trebuie să fim atenţi, ca diavolul să nu ne fure mintea. De multe ori mintea noastră este furată şi este în proprietatea celui care ne-a furat-o sau noi singuri i-am dat-o.
   Cea mai firească lucrare a minţii, după cum spun Sfinţii Părinţi, este rugăciunea, contemplarea, gândul la Dumnezeu. Celelalte lucrări ale minţii nu numai că sunt secundare, dar uneori sunt provocate de diavol ca să nu mai lase loc pentru lucrarea de bază; adică o umple cu tot felul de lucruri murdare, griji, preocupări, tocmai ca să nu te mai poţi ruga. E ca şi cum un copil este obişnuit de mic să bea Coca-Cola, şi când la un moment dat va primi apă curată, el nu va şti ce-i aceasta şi o va respinge, dar apa curată e singurul element pe care el ar fi trebuit să-l bea şi care îi asigură sănătatea, restul fiind otravă. Dar el nu înţelege, pentru ca aşa a fost obişnuit de mic.
   De exemplu, mulţi se plâng că atunci când vor să se roage le vin gânduri rele. În realitate nu este aşa! În realitate, atunci când ne rugăm, vine lumina lui Hristos şi noi începem a vedea mizeria care de mult timp s-a adunat în noi. Gândurile n-au venit atunci, ci ele demult se află în noi. Diavolul le-a semănat pe când noi dormeam, apoi a plecat… În pilda neghinelor (Matei 13:24-30, 36-43) Mântuitorul spune că: „pe când oamenii dormeau, a venit vrăjmașul lui, a semănat neghină printre grâu şi s-a dus…”.
   Diavolul se ascunde ca un cameleon; el amestecă neghina printre grâu; de exemplu – gândurile cele mai întunecate le ascunde în spatele unei rugăciuni, în spatele venirii voastre la biserică, iar după slujbă (sau chiar înainte de sfârșitul ei), ne scoate afară ca să pălăvrăgim şi să pierdem tot folosul. Ai stat două ore în picioare ca să te foloseşti duhovniceşte, dar până la urmă, ai aruncat mărgăritarele porcilor şi în grâul curat şi bun care ţi se dă în biserică diavolul ţi-a semănat neghină, iar tu ai dormit şi n-ai băgat de seamă când şi cum s-a întâmplat aceasta. Acum neghina nu poate fi smulsă, pentru că odată cu ea se smulge şi grâul. Trebuia să nu dormi, căci diavolul seamănă neghina prin întuneric, când suntem departe de lumina lui Hristos, pe când mintea doarme, fiind îmbătată de tot felul de griji şi preocupări. Acum nu poţi decât să torni mai multă apă la grâu, să lucrezi cu fiecare spic în parte, ca grâul să aibă putere, iar neghina să nu o alimentezi cu nimic. Spune Cuviosul Isaac Sirianul că singura posibilitate de a lupta cu gândurile sau cu patimile este să le tai hrana, nu le mai alimentezi şi atunci ele vor muri de la sine. Cu cât mai mult le hrănim, cu atât ele cresc şi se înmulțesc, iar dacă nu le alimentezi ele mor…
   Părinţii Bisericii ne spun că cea mai puternică armă împotriva gândurilor este chemarea lui Iisus Hristos (cf. Psalmul 123:8). Când El intră în noi, toată murdăria se spală şi dispare. Când ne împărtăşim, duşmanii lui Hristos pier. Din păcate însă, de multe ori, noi înșine suntem dușmanii Lui şi, împărtășindu-ne, pierim chiar noi, pentru că nu poate Hristos şi necurăţia să stea alături. În momentul în care nu ne împărtăşim conştient, ci trăim în nepăsare, în uşurătatea minţii şi a sufletului, Hristos nu-l alungă numai pe Satan, dar şi „toate lucrurile luitoți slujitorii lui, toată slujirea lui şi de toată trufia lui – adică şi pe noi, dacă nu luăm în serios lepădările de la Botez. Harului Duhului Sfânt alungă tot răul, dar contează de partea cui suntem noi în această luptă, care se duce în inima noastră…
   Atunci când cineva urmăreşte pe Hristos şi este preocupat ca în viaţa sa să fie doar El, răul iese şi îl părăseşte. Dar acolo unde nu este Hristos şi omul vrea să scape de gânduri sau, spre exemplu, vrea să scape de patima lăcomiei pântecelui, dar nu ca să placă lui Hristos, ci doar ca să aibă siluetă, lupta devine zadarnică. Ca să reuşim în lupta duhovnicească trebuie să avem o percepţie corectă a lucrurilor, a cunoaşterii personale, o meditare la sinele nostru, o filosofie a vieţii şi a morţii, căci spune Hristos: „…în ce te voi afla în aceea te voi judeca…”. Prin urmare, omul trebuie să aibă o atenţie permanentă la ceea ce se întâmplă cu el. În acest proces apare şi ispita de a te măsura, de a vedea la ce trepte duhovniceşti ai ajuns, dar aceasta e deja o altă problemă şi rezolvarea ei vine cu ajutorul duhovnicului.
Condiţii pentru lucrarea trezviei
   Un aspect foarte important în lucrarea trezviei este asceza. Iată ce ne spune Scriptura despre aceasta în cartea Deuteronom (32:14-15), unde se vorbeşte despre poporul ales şi relaţia lui cu Dumnezeu: „L-a hrănit cu unt de vacă şi cu lapte de oi, cu grăsimea mieilor, a berbecilor de Vasan, a ţapilor şi cu grâu gras; a băut vin, sângele bobiţelor de strugure. A mâncat Iacov, s-a îngrăşat Israel şi s-a făcut îndărătnic; îngrăşatu-s-a, îngroşatu-s-a şi s-a umplut de grăsime; a părăsit pe Dumnezeu, Cel ce l-a făcut şi a dispreţuit cetatea mântuirii sale.”
   Când te îngraşi Îl uiţi pe Dumnezeu – aceasta-i concluzia textului biblic. A mâncat poporul ales, a băut bine şi a uitat de Dumnezeu, iar ca să nu uite de Dumnezeu omul trebuie să nu mănânce bine, să nu doarmă bine, să nu se îmbrace bine, să nu iubească viaţa comodă, pentru că Hristos n-a făcut aşa. Dumnezeu Însuși ne dă de mâncare şi ne binecuvântează masa, dar, în același timp, așteaptă să vadă disponibilitatea noastră de a ne înfrâna şi a ne lipsi de bunătățile pământești de dragul Lui. Omul nu este doar trup (care este trecător), ci şi suflet (care este veşnic), de aceea nu trebuie să ne gândim doar la ceea ce ar ajuta trupul să fie sănătos, ci şi la hrana sufletului, căci dacă sufletul e bolnav, grija față de trup nu foloseşte la nimic.
   Când Israel a ieşit din robie, se plângea că în Egipt aveau carne, iar în pustie nu aveau; au uitat săracii că acolo se închinau la idoli şi L-au părăsit pe Dumnezeu cel adevărat. Şi le-a dat Dumnezeu prepeliţe în pustie, ca să le arate că le poate da orice, dar ei mâncând şi bând iar uitau de El; deci hrana grasă şi plăcută nu le era de folos. Hristos ne-a dat un alt exemplu: a flămânzit, a însetat, a fost smerit şi le spunea ucenicilor: „privegheați şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită!” (Matei 26:41). De aceea este important ca omul să trăiască permanent într-o stare de veghe şi asceză, cu măsură în mâncare şi băutură, somn, renunțând la tot ce desfată trupul…
   Un alt aspect important al trezviei este hrănirea minţii cu lectură duhovnicească. Uneori mintea e întunecată şi parcă nu se poate ruga, dar începe să scânteieze puțin după ce citim ceva folositor sufletului. Prin aceasta omul îşi vede starea de păcătoşenie, vede cât de departe este de Dumnezeu şi se mobilizează. De aceea este foarte important ca să ia lectura duhovnicească drept o hrană zilnică absolut necesară. Şi dacă nu citeşte o zi, ar trebui să se simtă flămând (ca trupul care nu mănâncă o zi), iar dacă nu simte aceasta, înseamnă că sufletul este bolnav; nu simte nimic, ori că se împărtăşeşte ori nu, e la fel.
   Şi mai importantă în lucrarea trezviei este tăcerea şi liniştirea. Aici nu ne referim doar la liniştea din afară, care de multe ori nu depinde de noi, ci mai ales la liniştea interioară. Doar în linişte omul începe să se vadă pe sine şi să fie atent, simte şi ura şi iubirea, îşi dă seama dacă are pace sau nu. Atât cât depinde de el, omul trebuie să evite gălăgia, să limiteze vorbirea fără rost şi să caute tăcerea. E o condiţie fundamentală! Nu întâmplător Părinţii s-au dus în pustie, pentru că numai acolo poţi să-L auzi pe Dumnezeu, de aceea este important ca şi noi să ne creăm condiţii de linişte. Iar una şi cea mai simplă condiţie este ca să ne culcăm devreme şi să ne sculăm devreme, pentru a avea dimineaţa cel puţin o oră de lucrare duhovnicească. De aceea călugării se roagă noaptea, după ce au dormit puţin, sau dimineața devreme, pentru că acest timp e cel mai potrivit pentru linişte şi rugăciune (cf. Psalmii 1:2; 15:7; 16:3; 41:11; 62:7; 87:1; 91:2; 133:2).
   Pentru omul modern lucrarea trezviei înseamnă, în mod obligatoriu, şi o înfrânare de la comunicare (socializare) şi informare. Este o înşelare să crezi că poţi lucra trezvia şi rugăciunea, dacă pierzi timpul pe internet, priveşti filme sau asculţi muzică lumească. Uneori este imposibil să nu te foloseşti de mijloacele moderne de comunicare, dar trezvitorul va reduce folosirea lor la minimum posibil şi nu-şi va permite să piardă timpul în a comunica cu lumea, lăsând la o parte comunicarea cu Dumnezeu…
Ispite în lucrarea trezviei
   Una din marile ispite în viaţa duhovnicească este că oamenii se deschid unul faţă de altul, fiecare descriind ce a trăit, ce ispite are, ce a visat… Aceasta e o catastrofă; nu poţi înainta duhovniceşte! Este nevoie de un îndrumător duhovnicesc, un duhovnic de care trebuie să asculţi şi care să te cunoască, dar să se deschidă cineva în faţa oricui nu e bine. Poate, de exemplu, să povestească ce a citit, ce l-a impresionat dintr-o carte, dar să nu treacă pe planul personal. Cu alte cuvinte, trebuie cultivat omul lăuntric, „omul cel tainic al inimii” (I Petru 3:4), încât fiecare să-şi cunoască taina propriei persoane şi să înţeleagă că şi celălalt este o taină, fiind după chipul lui Dumnezeu, care este „taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”.
   Un om duhovnicesc niciodată nu se teme că i se va omorî trupul, dimpotrivă îi este frică să nu i se omoare sufletul (Matei 10:28), să nu i se fure mintea, aceasta fiind preocuparea lui de bază. Un om duhovnicesc niciodată nu se va mânia sau întrista daca cineva îi va fura un lucru, pentru că nu se simte legat de acesta. El mai tare se va întrista când diavolul îi va fura mintea sau când cineva îl va ispiti cu ceva, iar el va cădea.
   După acest principiul trebuie să ne evaluăm prietenii şi duşmanii. Nu hoţii de buzunare sunt duşmanii noştri, căci pe aceştia uneori îi trimite Însuşi Dumnezeu, când vede că nu ştim să ne împărţim cu alţii sau suntem robiţi de averi. Dar trebuie să fim atenţi la cei care ne fură mintea şi să ţinem distanţă faţă de omul care ne duce în ispită. Hristos ne spune: „Dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l de la tine, că mai bine este pentru tine să intri în viaţă cu un singur ochi, decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în gheena focului…” (Matei 18:19), iar Ioan Gură de Aur tâlcuieşte acest text în felul următor: ochiul sunt prietenii, rudele şi oamenii care ne smintesc, şi este mai bine să renunţăm la ei, dacă nu se îndreaptă, decât să pierim împreună.   S-ar putea ca prietenul, fiind îndepărtat puțin, să se gândească la modul lui de viaţă şi să se îndrepte. Noi însă trebuie să ne îngrădim de aproapele, fără să-l judecăm, ci doar să ne rugăm pentru el.
Concluzii
   Din tot ce s-a spus mai sus, pare totul anevoios şi chiar imposibil, dar Dumnezeu abia aşteaptă să ne ajute, să-L strigăm, să ne aruncăm în braţele Lui, să începem lucrarea trezviei. Chiar dacă traseul acesta pare dificil, trebuie măcar să încercăm, ca să vedem cum Dumnezeu ne întinde mâna, trecându-ne dintr-o etapă în alta pe neobservate. E suficient să-L iubeşti, să I te dedici, să rupi legătura cu păcatul, iar restul face El. Trebuie să spunem ca fiul risipitor: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta…” (Luca 15:18), şi tatăl văzându-ne de departe, va alerga în întâmpinarea noastră, primindu-ne cu bucurie (Luca 15:20-24). Dumnezeu vrea să ne primească pe fiecare, indiferent cât de departe am fugit de El, dar trebuie mai întâi să ne venim în fire şi înțelegem că, la moment, mâncăm roșcovele porcilor. „Scula-mă-voi şi mă voi întoarce” este momentul de trezire şi venire în sine, momentul în care m-am săturat de mâncarea dracilor şi vreau să mă hrănesc doar cu Dumnezeu…
   Ideal ar fi să nu ajungem în astfel de situaţii de abandon, dar dacă am ajuns, să ne trezim şi să nu mai cădem. Să nu săvârșim a zecea şi a suta oară același păcat! Să ne oprim ca să nu-L pierdem pe Hristos. Aceasta este cel mai important, pentru aceasta se merită să vărsăm şi sânge, se merită să rămânem flămânzi, să nu dormim. Căci ce este odihna? Este Însuşi Hristos! El ne spune: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11:28). Cine este hrana noastră? Tot El, căci scris este: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Psalmul 33:8) şi „Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6:35).
   Noi parcă nu avem curaj, nădejde şi credinţă că Dumnezeu Își ține promisiunile. Deci cu nădejde și cu curaj să lucrăm trezvia minţii, „să punem strajă gurii… şi uşă de îngrădire buzelor…” (Psalmul 140:3) şi minţii. Atunci Dumnezeu îşi va face loc în noi, pentru că El iubeşte să stea în vase curate, în oameni a căror inimă bate doar pentru El. Trebuie să ne concentrăm, adică să adunăm în centru (în inimă) ființa şi mintea noastră risipită. Şi dacă nu putem să facem aceasta în permanenţă, măcar în orele de rugăciune să uităm de toată grija cea lumească, şi să „Venim să ne bucurăm de Domnul şi să strigăm lui Dumnezeu, Mântuitorului nostru. Să întâmpinăm faţa Lui întru laudă şi în psalmi să-I strigăm Lui…” (Psalmul 94:1-2). Numai aşa Dumnezeu ne va afla în ceata celor care-I strigă dis-de-dimineață (Psalmul 5:1-4) „şi toate câte vom cere, rugându-ne cu credinţă, vom primi” (Matei 21:22).
Ieromonah Petru Pruteanu