marți, 7 februarie 2023

Veșnicia e un timp foarte lung

 



    Dumnezeu ni se descoperă dacă noi pornim în căutarea Lui și rămâne nevăzut numai dacă, din orgoliu sau preocupare de sine, nu vrem să-L lăsăm să intre în viața noastră. Dacă doriți să-L cunoașteți, trebuie doar să-I cereți asta, și El vă va deschide calea. Nu îngăduiți distracțiilor lumești și plăcerilor vremelnice să vă abată de la contemplarea Lui Dumnezeu!

    Ne întristează faptul că mulți oameni trăiesc în căutarea plăcerilor materiale, a succeselor profesionale și a petrecerii timpului cu diferite distracții, fără să acorde atenție lucrurilor a căror importanță este veșnică. Tot ce facem în viața aceasta are un impact deosebit asupra stării noastre atunci când ne vom afla în fața Domnului. Când va veni timpul să dăm seama de felul în care am trăit, nu va fi suficient să-I explicăm că am locuit într-o casă mare, am crescut copii buni, am donat bani unei organizații de caritate și am participat la acțiuni de voluntariat - dacă n-am făcut nimic pentru a aprofunda relația noastră personală cu El.

    Veșnicia este un timp fără sfârșit, iar viața care ne este dată, un timp foarte scurt. Pentru a nu irosi acest timp limitat, trebuie să ne ocupăm de lucrurile care merită atenție. Cina luată cu prietenii și vizionarea unui film împreună cu ei vor fi o tragică pierdere de timp, dacă nu-I vom oferi și Domnului cel puțin același interval de timp. 

    Dacă vă simțiți uscați sufletește, priviți înlăuntrul vostru și veți afla motivul. Dumnezeu Și-a făcut datoria Lui; e rândul vostru să faceți ce trebuie.


Părintele Trifon, Dimineți cu Dumnezeu

365 îndrumări de folos duhovnicesc pentru fiecare zi din an

( 25 ianuarie)

duminică, 29 ianuarie 2023

Nu vă lăsați tulburați de lucruri lipsite de importanță



     Fiecare zi poate aduce cu sine un eveniment sau o problemă care să ne tulbure. Dacă dorim să ținem neliniștea departe de noi, e important să primim tot ce ni se întâmplă în duhul rugăciunii, cu convingerea că Dumnezeu ne veghează, ne păzește - drept urmare totul va fi bine până la urmă. A ne petrece timpul măcinați de grijă nu va duce la nimic; îngrijorarea ne va purta pașii spre locuri greșite.

    Dacă ne vom concentra întreaga energie asupra lui Hristos, știind că El este cu noi și când suntem supuși necazurilor, și când sărbătorim o victorie, atunci vom accepta în pace tot ce ni se va întâmpla. Cum să ne pierdem nădejdea și să cădem în disperare când știm că greutățile și supărările sunt mijloace folosite de Dumnezeu pentru mântuirea noastră?

    Atunci când Îi slujim Domnului, nu e cazul să ne tulburăm și să ne îngrijim „pentru multe”, ci să păstrăm în minte doar lucrul cel de trebuință, care nu se va lua de la noi.

„Şi pe când mergeau ei, El a intrat într-un sat, iar o femeie, cu numele Marta, L-a primit în casa ei.

Şi ea avea o soră ce se numea Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui.

Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, au nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute.

Şi, răspunzând, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti;

Dar un lucru trebuie: căci Maria partea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea.” ( Luca 10, 38 - 42 )


Părintele Trifon, Dimineți cu Dumnezeu

365 îndrumări de folos duhovnicesc pentru fiecare zi din an

( 23 ianuarie)

luni, 23 ianuarie 2023

Binefacerile lui Dumnezeu lasă urme adânci în inimă



"Dumnezeu vrea de la noi bunăvoința noastră, intenția noastră cea bună, pe care s-o manifestăm fie și prin puțina noastră nevoință făcută cu mărime de suflet, și simțământul păcătoșeniei noastre. Pe toate celelalte ni le dă El. În viața duhovnicească nu este trebuință de brațe solide. Să ne nevoim cu smerenie, să cerem mila lui Dumnezeu și să-I fim recunoscători pentru toate. Cel care se predă pe sine în mâinile lui Dumnezeu fără nici un plan al său, trece în planul lui Dumnezeu. Cu cât omul este mai lipit de sinea sa, cu atât rămâne în urmă, nu înaintează duhovnicește pentru că împiedică mila lui Dumnezeu. Ca să sporească, este trebuință de multă încredere în Dumnezeu.
Dumnezeu în fiecare clipă mângâie inimile tuturor oamenilor cu dragostea Sa, dar noi nu înțelegem aceasta deoarece inimile noastre au prins piatră. Dar de îndată ce se va curăți, inima omului se va înduioșa, se va topi și va înnebuni, pentru că va vedea binefacerile lui Dumnezeu, Care pe toți îi iubește la fel. Pentru cei care se chinuiesc Îl doare, pentru cei care trăiesc viață duhovnicească Se bucură. Dacă numai cugetarea la binefacerile lui Dumnezeu poate "să arunce în aer" un suflet mărinimos care se gândește la ele, cu cât mai mult dacă se gândește la păcatele lui și la multa milostivire a lui Dumnezeu! Atunci când omului i se curățesc ochii sufletului, vede purtarea de grijă a lui Dumnezeu, o simte și o trăiește cu inima sa cea descojită și sensibilă și se topește de recunoștință, înnebunește în sensul cel bun. Pentru că darurile lui Dumnezeu, atunci când omul le simte, pricinuiesc dâre adânci în inima lui, o brăzdează. Iar apoi când mâna lui Dumnezeu îi mângâie inima sa mărinimoasă și-i atinge crăpăturile, omul explodează lăuntric și i se mărește recunoștința sa față de El. Cei care se nevoiesc, își simt păcătoșenia lor și binefacerile lui Dumnezeu și se încredințează pe ei înșiși marii Sale milostiviri. Își înalță sufletele lor în Rai cu mai multă siguranță și cu mai puțină osteneală trupească."
Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. II, Trezire duhovnicească

marți, 17 ianuarie 2023

Pacea începe la picioarele Crucii

                                                  


        Pacea este o temă atât de dominantă în viața Bisericii, încât Sfântul Serafim de Sarov spunea: „Dobândiți pacea (sufletului) și atunci o mie de oameni în jurul vostru se vor mântui. ”

        Pentru fiecare dintre noi, dobândirea păcii începe cu pocăința - cu acel moment când ni se schimbă felul de a gândi și ne decidem să urmăm calea care duce la însănătoșire. 

        Pacea nu este doar o idee, ci o forță dinamică de schimbare. La Sfânta Liturghie, când ne rugăm pentru „cele bune și de folos sufletelor noastre și pace lumii”, știm că este vorba despre un dar plin de har venit din ceruri; fiind pacea lui Hristos Domnul, e o pace care depășește mintea noastră, după cum ne învață Sfântul Apostol Pavel: „Şi pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, să păzească inimile voastre şi cugetele voastre, întru Hristos Iisus.” ( Filipeni 4,7)

        Adevărata pace este cuprinsă în ofranda jertfelnică a vieții Mântuitorului răstignit pe Cruce. Pacea și jertfa se împletesc - între ele există o relație de interdependență. Sfintele slujbe bisericești ne umplu sufletele de pacea Domnului Dumnezeului nostru. Pacea poate intra în lume numai dacă se înrădăcinează mai întâi în sufletele oamenilor, însă ea cere jertfă. Transformarea universului, schimbarea lumii începe cu fiecare dintre noi.


Părintele TrifonDimineți cu Dumnezeu

365 îndrumări de folos duhovnicesc pentru fiecare zi din an
( 18 ianuarie)

sâmbătă, 7 ianuarie 2023

Asupra a toate și a tuturor este Dumnezeu



         Dumnezeu va arunca departe tot ceea ce nu este corect, precum ochiul aruncă orice gunoaie din el. Diavolul lucrează, dar lucrează și Dumnezeu și valorifică răul transformându-l în bine. (...)

        De aceea nu vă necăjiți nicidecum, deoarece asupra a toate și a tuturor este Dumnezeu, Care stăpânește peste toate și va așeza pe fiecare pe scăunelul său ca să  dea răspuns de ceea ce a făcut, când îl va și răsplăti  potrivit cu cele făcute. Vor fi răsplătiți cei ce au ajutat o situație și va fi pedepsit cel ce face răul. În cele din urmă, Dumnezeu va pune lucrurile la locul lor, dar fiecare dintre noi va da socoteală pentru ceea ce a făcut în acești ani grei, prin rugăciune, prin bunătate. 

        Astăzi unii încearcă să dărâme credința,  de aceea iau încet-încet câte o piatră, ca să prăbușească clădirea credinței. Însă cu toții suntem responsabili pentru prăbușirea aceasta. Nu numai aceia care iau pietrele, ci și cei care vedem că se dărâmă și nu încercăm să o sprijinim. Cel care împinge la rău pe altul, va da și el socoteală lui Dumnezeu pentru aceasta. Dar și cel de alături va da socoteală, pentru că a văzut pe acela că face rău aproapelui său și nu a reacționat. 

Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. II, Trezire duhovnicească

Trezvia - paza inimii

 


        Cuviosul Efrem din Philotheou descria trezvia drept „toporul care face să se cutremure copacii mari, lovindu-le rădăcinile; iar atunci când e lovită rădăcina, ea nu va mai crește la loc.” În iconomia războiului nevăzut, a acorda atenție gândurilor este o strategie esențială, absolut necesară celor ce doresc să aibă la dispoziție arme mai puternice decât armele vrăjmașului. 
        Sfântul Paisie Aghioritul scria următoarele despre consecințele lipsei de trezvie: „Atunci când sufletul nostru, din nepăsare, nu va veghea asupra gândurilor, el se va umple de gânduri murdare și viclene. Rezultatul va fi că oamenii vor începe să aibă probleme de natură psihologică, care încet-încet se vor multiplica (...). Unii, deși se vor afla față în față cu o astfel de situație, nu-și vor da seama ce li se întâmplă și, ca atare, nu vor fi în stare să-i mărturisească smerit părintelui duhovnic căderea lor. În schimb vor porni în căutarea unei soluții lumești, solicitând opiniile unui medic psihiatru, care bineînțeles că le va prescrie medicamente... Singura soluție este să conștientizeze problema și să se mărturisească părintelui duhovnic, iar apoi să-i urmeze cu smerenie povețele.”
        Trezvia și Rugăciunea lui Iisus sunt arme care se completează una pe cealaltă, deoarece rugăciunea neîncetată merge mână-n mână cu trezvia și cu paza minții. O viață creștină fără trezvie este condamnată la un eșec total.

Părintele Trifon, Dimineți cu Dumnezeu

365 îndrumări de folos duhovnicesc pentru fiecare zi din an
( 8 ianuarie)


vineri, 6 ianuarie 2023

Sfinții: prietenii și ocrotitorii noștri

    

        Potrivit Sfântului Simeon Noul Teolog, candelele de veghe așezate în fața icoanelor sfinților au rostul de a arăta că, fără lumină, adică fără Hristos, sfinții nu sunt nimic. Ei sunt plini de viață și frumusețe doar atunci când lumina lui Hristos strălucește prin ei. 
        Sfinții ne arată ce destin gloios putem avea întru Domnul. Prin pilda vieții lor, ei ne trasează calea prin care putem deveni părtași ai firii dumnezeiești (II Petru 1, 4). Sfinții, norul mărturisitorilor în  ceruri, participă la slujbele liturgice, preamărind Sfânta Treime împreună cu noi. În calitatea lor de prieteni ai noștri, ei, cei ce au câștigat lupta, mijlocesc pentru noi înaintea Tronului lui Dumnezeu, încurajându-ne cu exemplul și amintirea vieții lor să urmăm și noi lupta pe propria noastră cale spre Domnul. 
        Se spune că există două feluri de oameni: cei păcătoși, care se cred sfinți, și cei sfinți, care știu că sunt păcătoși. Sfinții sunt creștinii care au îngăduit luminii dumnezeiești să strălucească prin ei  - credincioșii ale căror vieți au fost preschimbate întru totul de puterea Duhului Sfânt.
        Noi cinstim sfinții, cerându-le să mijlocească pentru noi, dar Îl adorăm și-L preamărim pe Dumnezeul Treimic în Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Zidurile bisericilor noastre sunt împodobite cu icoanele sfinților pentru a ne aminti că suntem înconjurați de un nor de mărturii - sfinții - și că Biserica Luptătoare aici, pe pământ, nu este despărțită de Biserica Triumfătoare din ceruri. Moartea nu ne poate despărți de sfinți, pentru că ei sunt vii în Hristos Domnul!
        Slăvit să fie Domnul nostru Iisus Hristos, Cel preamărit în sfinții Săi!


Părintele Trifon, Dimineți cu Dumnezeu
365 îndrumări de folos duhovnicesc pentru fiecare zi din an
( 6 ianuarie)

miercuri, 4 ianuarie 2023

CARE NE SUNT PRIORITĂȚILE?

         


        Sfântul Apostol Pavel spunea în I Timotei 3,15 că Biserica este stâlp și temelie a adevărului, și că acestei Biserici i-au încredințat apostolii credința dată sfinților, odată pentru totdeauna ( Iuda 1,3), s-o păzească și s-o ocrotească. Astfel, slujbele bisericești - Liturghiile, rugăciunile și Sfintele Taine - au o importanță fundamentală pentru toți cei care-și trăiesc cu autenticitate credința în Iisus Hristos, Domnul nostru.    
        Așa cum afirma Sfântul Atanasie cel Mare: „Potrivit credinței apostolice transmise nouă de către Sfinții Părinți pe calea tradiției, predau și eu mai departe tradiția, fără a-i adăuga nimic de prisos din afara ei. Ce am învățat, aceea am scris, în consonanță cu Sfânta Scriptură”.

        Prin această Sfântă Tradiție, suntem uniți cu Hristos și-I slujim numai Lui. Orice altceva rămâne pe plan secund. Când Domnul ne previne: Nu puteți să slujiți și lui Dumnezeu și lui mamona, El se referă la lucrurile de natură materială (Matei 6,24 - mamona este termenul aramaic care-l denumește pe „zeul banului, al posesiunilor materiale”). Iisus ne cere să ne pronunțăm clar și limpede: pe cine slujim noi, pe Dumnezeu sau pe mamona? Iar modalitatea de a determina pe cine sau ce anume îndrăgim noi cel mai mult este aceea de a vedea încotro se îndreaptă loialitatea noastră. Atunci când suntem confruntați cu două opțiuni și trebuie să alegem între Dumnezeu și orice altceva - sau oricine altcineva - , ce alegem? Alegem să mergem la biserică în diminețile de duminică sau preferăm să dormim mai mult? Ne organizăm prioritățile în funcție de relația noastră cu Dumnezeu sau pe primul loc sunt evenimentele sportive, vacanțele, petrecerile în aer liber cu familia, distracțiile cu prietenii? Ne preocupă mai mult rugăciunea, lecturile biblice, ajutorul acordat celor nevoiași, sprijinul financiar oferit bisericii sau considerăm că plăcerile personale și câștigurile bănești sunt mai presus de orice altceva?


PĂRINTELE TRIFON, DIMINEȚI CU DUMNEZEU
365 îndrumări de folos pentru fiecare zi din an 
( 4 ianuarie)  

luni, 2 ianuarie 2023

O ÎNTÂLNIRE PRONIATOARE

        Zâmbetele sunt molipsitoare. Ați observat cum se luminează o încăpere când intră pe ușă o persoană zâmbitoare, binedispusă, care se adresează celor aflați înăuntru cu o salutare plină de cordialitate? Putem oare oferi cuiva un dar mai prietenos decât un zâmbet cald și sincer?
        Cu mulți ani în urmă, în timp ce călătoream pe jos de-a lungul unui traseu montan și ajunsesem în inima unei păduri din statul Oregon, am zărit un tânăr solitar, așezat pe un trunchi de copac. Parcursesem deja aproximativ 6,5 kilometri de când pornisem pe acel drum, așa că m-a surprins să văd pe cineva stând de unul singur în adâncul pădurii, la o distanță atât de mare de punctul de plecare. Deși tânărul părea cu totul absorbit de gândurile lui, eu am simțit îndemnul de a mă opri să-l salut și să vorbesc cu el; mi-am cerut scuze că-l inoportunez, am făcut câteva remarci despre frumusețea naturii create de Dumnezeu, iar apoi l-am întrebat dacă ar accepta să-i ofer un sandviș și o ceașcă de cafea. M-am așezat lângă el, mi-am deschis rucsacul și am împărțit cu el sandvișurile și cafeaua din termos. 
        După câteva momente, tânărul s-a întors spre mine, mi-a arătat un revolver pe care-l ținea în mână și mi-a spus că venise în acel loc îndepărtat pentru a-și lua viața. Când m-a văzut apărând în pădure, cu barba mea lungă și cu părul lung, purtând un veșmânt negru lung, s-a gândit că eram un înger trimis de Dumnezeu - fiindcă el se rugase Domnului să-l ierte pentru ce avea de gând să facă. 
        L-am asigurat că nu eram înger, ci om în carne și oase, dar am adăugat că fusesem într-adevăr trimis de Dumnezeu la el cu un mesaj. Mesajul era că Dumnezeu îl iubește și că perioada de disperare care-l cuprinseseva trece în curând. Mi-a întins revolverul, pe care l-am pus în rucsacul meu, și am stat de vorbă despre viața lui. 
        M-am gândit mult la acel tânăr, la ce s-o fi întâmplat cu el după întâlnirea noastră din Oregon. M-am întrebat, de asemenea, ce s-ar fi întâmplat dacă mi-aș fi continuat drumul prin pădure fără să mă opresc să-l salut, să-i zâmbesc și să-i ofer un sandviș și o ceașcă de cafea. Atunci când ieșim din noi înșine, și ne înveșmântăm în duhul iubirii hristice, devenim mesagerii lui Hristos Domnul. 

PĂRINTELE TRIFON, DIMINEȚI CU DUMNEZEU
365 îndrumări de folos pentru fiecare zi din an 
( 2 ianuarie)  

duminică, 20 ianuarie 2019

Doamne, ce minune că ești aici, ce fericire să fiu lângă Tine!



Doamne, ce minune că ești aici, ce fericire să fiu lângă Tine!
Aceste cuvinte cuprind mult mai mult decât s-ar părea la prima vedere. Știm toți ce înseamnă să iubești pe cineva din toată inima, știm ce plăcere îți dăruiește nu numai întâlnirea, ci chiar gândul la ființa iubită, ce căldură ne cuprinde. Să căutăm să-L iubim pe Dumnezeu în felul acesta, și de fiecare dată când I se rostește numele, inima și sufletul nostru să se umple de o căldură infinită.

Mitropolitul Antonie de Suroj

OFRANDĂ


Mi-e sufletul plin de bucuria privirii Tale, Doamne, ce minunat ești! M-am gândit adesea cum aș putea să răspund la iubirea Ta, ce ofrandă să Îți aduc Ție, Împăratul darurilor veșnice, cum aș putea veni înaintea Ta, eu, cea cu suflet ticălos și minte întinată.
Apoi am auzit șoptind ușor, din file evanghelice: ”Fiule, dă-mi inima ta”. Și am ales să-ți ofer nimicnicia mea, să-Ți ofer fiecare păcat, fiecare gând care trece ca un fulger pe cerul minții mele, să-Ți ofer fiecare clipă de durere și întristare, fiecare moment de însingurare și sete după adevăr, să mă ofer pe mine ca jertfă Ție pe altarul inimii mele, pentru a transforma totul, ca în fiecare Liturghie, din pământesc și vremelnic, în ceresc și veșnic.
Am ales atunci, din clipa în care m-ai asigurat că nu sunt singură, ci cu Tine până la sfârșit, să-Ți ofer fiecare zi din psaltirea vieții mele. Știu că nu există nimic din mine curat și vrednic de Tine, dar mai știu, Doamne, că pe toate le înnoiești și pe toate le transformi, din ofrandă adusă Ție, în daruri mântuitoare, pe care le reverși mereu peste creștetul nostru cel plecat.
Și, Doamne, de câtă bucurie mi-ai umplut sufletul atunci când Ți-am dăruit inima mea, care tânjește după Tine, cu ce mir m-ai mângâiat, Doamne, în tăcerea rugăciunii, și ce ai presărat în adâncul meu, căci nu le mai pot uita! Doamne, ce ofrandă întinată Ți-am dăruit și în ce minune ai preschimbat-o Tu, în ce Rai preafrumos transformi iadul din sufletul nostru atunci când Ți-l oferim Ție, Împăratul veacurilor...
Primește-mă, Doamne, ca pe o ofrandă la sânul Tău și nu mă părăsi în veci, căci fiecare clipă lipsită de privirea Ta este un chin prea crud.
Prefă-mă, Doamne, din ofrandă stricăcioasă în trâmbiță răsunătoare, care să Te laude în veșnicia bucuriei Tale.
Ajută-mă, Doamne, să mă aduc mereu Ție jertfă vie, iar când nu mai sunt în stare, ia-mă în brațe și așează-mă din nou la picioarele Crucii Tale, pentru a plânge din nou, și de durere, și de bucurie, că ai primit mai înainte a Te aduce jertfă Tatălui pentru noi, cei păcătoși, și că ai înviat pentru a putea și noi să devenim ofrande pentru Tine.
Îți mulțumesc, Doamne, pentru dragostea Ta de a mă primi și pe mine ca prinos pus pe altarul dragostei Tale.
Anonim
Revista FAMILIA ORTODOXĂ, ianuarie 2019

Spune-I lui Dumnezeu...


”Spune-I lui Dumnezeu când ţi-e foame, când ţi-e sete, spune-I lui Dumnezeu că te duci la Rădăuţi, spune-I lui Dumnezeu ceva pe drum, arată-I lui Dumnezeu ce frumoase sunt florile. Vorbeşte cu Dumnezeu de toate. „Doamne, ce să fac? Uite trebuie să fac asta şi asta; mi-e foame, mă duc să mănânc o bucăţică de pâine”; tot ai în minte lucrurile astea, par copilăreşti, dar conversaţia aceasta cu Dumnezeu se preface în rugăciune. Pentru că ce este rugăciunea? Este o continuă comunicare a omului cu Dumnezeu.
Gândiţi-vă ce spunea Sfântul Apostol Pavel în epistola către Tesaloniceni: „Rugaţi-vă neîncetat!”. 
Cum putea el să se roage neîncetat când era un om foarte activ? Atâtea biserici a făcut, atâtea epistole a dictat, atâtea lucruri avea de făcut. Nu putea să stea în genunchi neîncetat. La asta s-a gândit: să ai întotdeauna în inima ta sentimentul prezenţei lui Dumnezeu.De fapt, Sfinţii Părinţi aşa definesc rugăciunea: rugăciunea este sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. Rugăciunea nu este doar atunci când citeşti din carte. Trebuie spus tinerilor lucrul acesta. Nu este doar când te rogi dimineaţa şi, gata, am terminat. Sau zici: „ah, nu mi-am sfârşit rugăciunile!”. Rugăciunea nu se sfârşeşte niciodată.Vorbeşte cu Dumnezeu copilăreşte, că noi suntem copiii lui Dumnezeu. Şi vorba asta copilărească „Dacă ai prezenţa lui Dumnezeu în tine, atunci eşti într-o stare de rugăciune. Omul devine o rugăciune”, îţi aduce sentimentul prezenţei intime a lui Dumnezeu în inima ta. Voi ştiţi proverbul călugăresc: „dacă te rogi numai când te rogi, nu te rogi deloc”.Dacă ai prezenţa lui Dumnezeu în tine, atunci eşti într-o stare de rugăciune. Omul devine o rugăciune. Omul are o stare de rugăciune, nu momente de rugăciune, momente când se roagă şi momente când nu se roagă. Ar fi groaznic. Trebuie să avem tot timpul simţirea lui Dumnezeu. Când spui: „Doamne!”, să fii sigur că Dumnezeu Se întoarce cu faţa la tine şi aşteaptă să-I spui ceva. Când eşti ocupat, fii atent la lucrul pe care-l faci. Când ai conversaţii, gândeşte-te la ce spui. Dar, dacă ai timp, puţin, 2-3-4 minute sau chiar într-o conversaţie cu oamenii, poţi să spui: „Doamne Iisuse Hristoase uită-te la noi, ajută-ne!” sau: „Binecuvintează-i pe oamenii aceştia!”.


Părintele Roman Braga, Rugăciunea de toată vremea

marți, 11 decembrie 2018

Minunile Sfântului Ierarh Spiridon



Minunile sale, rămase în memoria Bisericii, sunt numeroase: în vreme de secetă a adus pe pământ ploaie; iarăşi, prin rugăciunea lui, a oprit ploaia cea peste măsură; a pus capăt foametei la care contribuiau vânzătorii de grâu, dărâmându-le hambarele în care ţineau grâul; a prefăcut şarpele în aur şi, după ce a scăpat pe sărac de nevoie, a prefăcut iarăşi aurul în şarpe; a oprit curgerile râurilor.
O femeie i-a cerut o sumă de bani pe care o încredinţase spre păstrare fiicei lui. Sfântul a întrebat-o pe fiica lui, moartă mai demult, unde a pus banii, iar aceasta i-a răspuns din mormânt. Aflând de la ea unde erau ascunşi banii, i-a dat stapânei lor; a vindecat pe împăratul Constanţiu al II-lea de boala de care suferea; a înviat copilului unei femei; a vindecat muţenia unui diacon, căruia îi poruncise să spună o mică rugăciune pe vremea unei arşiţe, iar acesta, pentru slava deşartă, lungise rugăciunea şi din pricina asta amuţise îndată.

Cărămida de la Niceea

Sfântul Spiridon a luat parte la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, întrunit în anul 325 pentru combaterea ereziei preotului Arie din Alexandria. Arie nega dumnezeirea lui Iisus Hristos, Îl considera cea mai înaltă creaţie a lui Dumnezeu şi, prin urmare, diferit ca fiinţă de Acesta: Tatăl era necreat, Fiul creat.
Episcopii adunaţi la Sinodul de la Niceea au întărit învăţătura Bisericii, şi anume că Fiul este deofiinţă cu Tatăl, deci este Dumnezeu. În lămurirea acestei învăţături, un rol important l-a avut şi episcopul Trimitundei, Spiridon. Fără a se folosi de un limbaj sofisticat, a demonstrat celor prezenţi cum Dumnezeu este unul în fiinţă, dar întreit în persoane. A luat o cărămidă în mâna stângă şi le-a spus că deşi este un singur obiect, ea este alcătuită din trei elemente: pământ, apă şi foc. Apoi cu mâna dreaptă a făcut semnul crucii şi a zis: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“. După aceasta, strângând cărămida, în partea de sus a cărămizii s-a aprins foc, apa a început să curgă din partea de jos, iar lutul a rămas în mâinile lui. Această minune l-a convins pe un filozof, adept al învăţăturii lui Arie, să devină ortodox, motivând că „atâta vreme cât era vorba de dispute, aduceam cu uşurinţă cuvinte împotriva cuvintelor. Dar când, în locul cuvintelor, a ieşit din gura acestui bătrân puterea şi facerea de minuni, nimic nu mai pot cuvintele împotriva puterii“. La Niceea l-a cunoscut pe Sfântul Nicolae, episcopul din Mira Lichiei, între cei doi legându-se o strânsă prietenie.
Ajuns la adânci bătrâneţi, Sfântul Spiridon a murit în anul 348. Cu un an înainte, Dumnezeu i-a făcut cunoscut sfârşitul său. A fost îngropat în biserica Sfinţilor Apostoli din Trimitunda. Este sărbătorit de Biserica Ortodoxă pe 12 decembrie, iar de Biserica Romano-Catolică pe 14 decembrie.

Buclucaşa vindecare a cailor decapitaţi de arieni

O altă minune a săvârşit-o Sfântul Spiridon în drumul spre Niceea, unde se îndrepta, împreună cu ucenicul său, pentru a participa la cel dintâi sinod ecumenic. Arienii îl cunoşteau bine că este apărător al dreptei credinţe. De aceea încercau să îl împiedice de a ajunge la sinod. Poposind sfântul şi ucenicul său la un han, noaptea, arienii au tăiat capetele cailor. În zori, ucenicul a descoperit caii morţi. A mers atunci la Sfântul Spiridon şi i-a povestit cele întâmplate. Sfântul Spiridon, nădăjduind în Dumnezeu, i-a poruncit ucenicului să pună capetele cailor la locul lor. Ucenicul s-a întors la grajd să împlinească cât mai repede porunca. În graba lui, dar şi pentru că nu se luminase încă bine de ziuă, ucenicul a pus capul calului alb la cel negru, iar capul calului negru la cel alb. Îndată caii au înviat şi s-au ridicat pe picioarele lor. Sfântul şi ucenicul său şi-au continuat apoi călătoria spre Niceea. Cei care îi întâlneau pe cale se mirau văzând un cal negru cu capul alb şi un cal alb cu capul negru.

Hoţii prinşi în stâna episcopului

Sfântul Spiridon a acceptat să fie episcop la insistenţele creştinilor din orăşelul Trimitunda. Însă chiar în această înaltă demnitate nu a renunţat să păstorească oile. Se spune că odată au venit hoţii noaptea la stână şi au furat câteva oi. Însă, după cum relatează Simeon Metafrastul, „Dumnezeu, iubind pe plăcutul Său şi păzind puţina lui avere, a legat pe hoţi cu legături nevăzute, încât au fost ţinuţi până dimineaţa“. Făcându-se ziuă, a venit sfântul la oi şi a descoperit hoţii legaţi, având mâinile şi picioarele nemişcate. S-a rugat atunci, şi aceştia s-au putut ridica de la pământ. Atunci i-a învăţat să nu mai fure din munca altuia, ci să se hrănească din osteneala mâinilor lor. Le-a dat apoi câte un berbec la fiecare şi le-a zis: „Luaţi acestea ca să nu fie în zadar osteneala voastră şi privegherea cea de toată noaptea“. După aceea i-a lăsat să plece.
(ziarullumina.ro)

sâmbătă, 4 august 2018

Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!



     Într-o zi, în timpul Postului Mare, pe când eram membru al organizației tineretului rus din Paris, unul din liderii noștri a venit la mine și mi-a spus: ”Noi am invitat un preot care ne va vorbi. Vino și tu!” Am răbufnit cu indignare, spunând că nu voi veni. Nu vedeam nici un folos în a merge să ascult vorbe despre biserică. Nu credeam în Dumnezeu. Nu doream să pierd vreo clipă din timpul meu. Atunci responsabilul nostru mi-a explicat că toți cei care făceau parte din grupul meu au reacționat la fel și, dacă nimeni nu va veni, ne vom face cu toții de rușine. Liderul nostru era om înțelept. Nu a încercat să mă convingă să vin ca să ascult cuvintele preotului cu atenția cuvenită, încât poate aș găsi adevăr în ele. ”Nu asculta, spuse el, nu îmi pasă dacă asculți, dar stai și fii o prezență fizică.” Atâta loialitate eram dispus să-i ofer organizației mele de tineret și tot atât de multă indiferență eram pregătit să-i ofer lui Dumnezeu și slujitorului Său. Așa că am stat la toată cuvântarea, dar simțeam o indignare și o aversiune crescânde. Omul care ne vorbea, după cum am descoperit mai târziu, era un om deosebit, dar atunci nu eram capabil să percep această dimensiune a lui. Am putut vedea doar o imagine a lui Hristos și a creștinismului care îmi părea profund respingătoare. După terminarea conferinței, m-am grăbit spre casă pentru a verifica adevărul celor spuse de el. Am întrebat-o pe mama dacă avea o Evanghelie, deoarece doream să văd dacă se adeverea impresia de absurd cu care rămăsesem de la conferință. Nu m-am așteptat la nimic bun în urma lecturii mele, așa că am numărat capitolele celor patru Evanghelii, pentru a fi sigur că o voi citi pe cea mai scurtă și că nu-mi irosesc astfel timpul. Și aceasta era Evanghelia după Sfântul Marcu, pe care am început să o citesc.
Nu știu cum să vă transmit ce s-a întâmplat. Am să încerc să explic foarte simplu, și acei dintre voi care au trecut printr-o experiență similară vor înțelege mesajul. În timp ce citeam începutul Evangheliei Sfântului Marcu, înainte de a fi ajuns la capitolul 3, am devenit conștient de existența unei prezențe. Nu am văzut nimic. Nu am auzit nimic. Nu am avut halucinații. Era o simplă certitudine, aceea că Domnul era acolo și că mă aflam în prezența Lui, a Cărui viață începusem să o citesc cu atâta repulsie și rea-voință.
    Aceasta a fost întâlnirea mea fundamentală cu Domnul. Știam acum că Hristos exista. Știam că El era Tu, cu alte cuvinte că El era Hristos Cel Înviat.  (...) Apoi am descoperit ceva absolut esențial pentru mesajul creștin, și anume faptul că Învierea este singurul eveniment al Evangheliei care aparține istoriei: nu numai trecutului, ci și prezentului. Hristos a înviat acum 20 de veacuri, dar El este Hristos Cel Înviat atât timp cât istoria continuă. Totul în jurul meu a dobândit un sens doar în lumina Învierii, pentru că Hristos era viu și eu am fost în prezența Lui. Puteam afirma cu certitudine că ceea ce spune Evanghelia cu privire la răstignirea Profetului din Galileea este adevărat și sutașul avea dreptate când spunea: ”Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!”(Matei 27,54)

Mitropolitul Antonie de Suroj, Făcând din viață rugăciune

vineri, 13 iulie 2018

Dumnezeu vrea să I se pună întrebări?


Ieromonah Savatie Baștovoi:

Dacă înțelegem întrebarea ca pe o condiție și cale a cunoașterii, atunci răspunsul este Da, deoarece Dumnezeu S-a descoperit pe Sine ca fiind Adevărul: ”Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14,6). Și tot Dumnezeu, prin gura Apostolului Ioan, ne spune că trebuie să cunoaștem adevărul:”Cunoașteți Adevărul și adevărul vă va face liberi”(Ioan 8,32). Dumnezeu nu doar că Se înfățișează pe Sine ca fiind Adevărul, ci ne spune că noi avem capacitatea de a-L cunoaște. Acesta este un aspect foarte important prin care Adevărul nu este doar revelație, ci este o revelație ca rezultat al căutărilor omenești. Primul pas spre revelație este o întrebare. La întrebarea fundamentală pe care a pus-o Moise: ”Cine ești?”, răspunsul a fost: ”Eu sunt Cel ce sunt”. Aceasta este lecția cunoașterii redusă la o întrebare care cuprinde totul și un răspuns care spune tot. Dincolo de această revelație încep contemplația și petrecerea în Adevăr, fără nevoia de a pune întrebări, deoarece însăși ființa umană devine Adevăr. Acesta este și sensul cuvintelor ”adevărul vă va face liberi”, adică vă va elibera de întrebări și de teroarea îndoielilor.

DUMNEZEU povestit pe înțelesul unei femei, Ieromonah Savatie Baștovoi

vineri, 1 iunie 2018

De ce a creat Dumnezeu florile?

    

        Dumnezeu a creat florile, atât de frumoase și atât de diferite prin culori, forme și mirosuri, ca oamenii, privind la ele să înțeleagă cât de frumoși și de minunați putem fi noi, în diversitatea noastră. Priviți la crinii câmpului, zice Hristos, și vedeți cât de frumoși sunt: adevărat vă zic, nici Solomon, în toată măreția sa, nu se îmbrăca mai frumos decât un crin, și dacă Dumnezeu a făcut floarea aceasta, care se usucă într-o vară, atât de frumoasă, oare cu cât mai frumos a făcut sufletul omenesc, care este veșnic?!
      În Cuvântul despre facerea omului, primul tratat de antropologie creștină, Sfântul Grigorie de Nyssa, vorbind despre cadrul în care a fost creat și așezat omul, atinge și tema florilor. Deoarece era un mare erudit, poate cel mai erudit filosof al vremii sale, Sfântul Grigorie își pune problema rostului și a utilității întregii creații. Într-adevăr, dacă Dumnezeu este desăvârșit și le-a făcut pe toate bine, ce rost avea să facă atâtea mii și mii de feluri de flori, fiecare cu forma și mirosul său? De ce legumele și fructele înfloresc atât de frumos dacă floarea nu are scop în sine, ci e doar un purtător de semințe? De ce unii meri înfloresc albi, iar alții, roz? De ce există cartofi cu floare violetă? Oare n-ar fi putut Dumnezeu să facă în așa fel ca toate legumele și toate fructele să înflorească la fel? Dar de ce a fost nevoie de atâtea feluri de legume și de fructe, și de pomușoare, și de ciuperci, și de frunze comestibile? Oare doar pentru hrană? Și este oare hrana ceva atât de important, încât să fie nevoie de o varietate atât de mare de forme, gusturi, culori și mirosuri? Oare nu ar fi putut Dumnezeu să facă în așa fel ca omul să se sature cu un singur fruct sau o singură legumă? Nimic mai simplu pentru un Dumnezeu! Și atunci, care este utilitatea mulțimii florilor, multe dintre care nici măcar nu sunt comestibile și cresc aparent fără nici un rost? 
     Sfântul Grigorie pune totul pe seama iubirii. El compară crearea omului cu invitația pe care o face un mire iubitei sale. Atunci când Dumnezeu l-a adus pe om din neființă la ființă, El i-a pregătit mai întâi Universul cu toată podoaba sa. A făcut cerul și stelele, soarele și luna, apa, pământul și tot ce este viu în ele, cu mulțimea copacilor, a florilor, a păsărilor, a fluturilor,  și a tot ce mișcă. Dumnezeu a făcut culorile ca să bucure ochiul omului și miresmele ca să-l răcorească și să-l mângâie.Toate sunt un dar din iubire, un prilej de contemplare și de bucurie. Iată de ce și noi, atunci când evadăm din zgomotul și răceala orașelor undeva în mijlocul naturii, avem acele sentimente de fascinație, de bucurie și încântare, sorbind mirosurile și lăudând culorile pe care Dumnezeu le-a lăsat în lume. Extazul pe care îl trăim în fața frumuseții naturii se datorează și faptului că, undeva în subconștientul nostru, noi știm că toată această frumusețe a fost făcută pentru noi, și încărcătura iubirii Creatorului nu poate să nu ne atingă și să ne miște și pe noi spre iubire.

Ieromonah Savatie Baștovoi, DUMNEZEU povestit pe înțelesul unei femei

duminică, 11 februarie 2018

SMERENIE SI LIBERTATE




     Am ales să vorbim despre smerenie și libertate deoarece foarte multă lume vorbește despre smerenie, foarte multă lume vorbește despre libertate, dar foarte puțini înțelegem că acestea două sunt același lucru. [...] Am zis smerenie și libertate pentru că în aceasta stă toată viața noastră.
     Noi toți suntem chemați la libertate. Pentru omul contemporan, cel care este îndemnat și provocat la libertate de toate afișele pe care le vede, de emisiunile și de lozincile de la radio sau de la televizor, smerenia este un lucru respingător, este un lucru care-l împiedică să fie liber sau cel puțin îi amintește că nu face ceea ce trebuie.
     Și noi, creștinii, suntem chemați la libertate. Tot ce vedem pe stradă, tot ceea ce auzim este o parodie a adevăratei chemări și a adevăratei libertăți. Noi suntem chemați la libertate și suntem chemați la smerenie. Apostolul Ioan spune: ”Cunoașteți adevărul și adevărul vă va face liberi” (Ioan 8,32). Hristos spune: ”Învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre” (Matei 11,29). Din aceasta vedem bine că în Evanghelie smerenia și libertatea nu doar că nu se contrazic, ci stau întotdeauna alături.        
    Totuși libertatea este mai mult decât smerenia. Noi suntem chemați la libertate prin smerenie. Dar libertatea adevărată nu o vom cunoaște decât după ce vom cunoaște smerenia adevărată, după ce smerenia ne va elibera. Libertatea aceasta nu va fi libertatea aceea la care suntem îndemnați în stradă, ci va fi libertatea pe care ne-o dă adevărul, care este însuși Hristos, libertatea pe care o vom avea în chip și mai desăvârșit în ziua cea neînserată a Împărăției Sale.
    Ce înțelegem noi când auzim de smerenie? Mai ales pentru un tânăr, acest lucru nu are în el nimic ademenitor. Noi înțelegem o stare de înfrângere, o stare de renunțare pentru cei mai mulți. A fi smerit înseamnă a renunța la viață, a renunța a luptă. [...] Cam așa au pervertit oamenii smerenia.
    Noi, românii, avem cuvântul smerenie din slavonă. Mera înseamnă măsură, iar smeriti înseamnă a aduce în măsură. A te smeri înseamnă a-ți veni în măsură, a reveni, a deveni ceea ce ești. Cu alte cuvinte, a fi smerit înseamnă a cunoaște adevărul despre tine însuți, a-ți cunoaște măsura, a fi realist.
    Și care este măsura noastră? Măsura noastră este moartea. După călcarea poruncii lui Dumnezeu, după ce ne-am despărțit de Dumnezeu, noi ne-am îmbrăcat în blestemul despre care i-a vorbit Dumnezeu lui Adam înainte de a păcătui. Nu mânca din pom, pentru că, de vei face asta, de moarte vei muri! (Facerea 2,17). Așa că noi toți astăzi suntem muritori. Adevărul despre noi, măsura noastră este moartea. Dacă n-ar fi venit Dumnezeu, dacă n-ar fi venit Hristos Mântuitorul la noi, ca să ne scoată din moarte, noi asta am fi rămas în veac. A cunoaște adevărul despre noi este a realiza acest lucru. A ne smeri înseamnă a cunoaște cine suntem. Cel care cunoaște cine este el, iar el este moarte, muritor, își dă seama că are nevoie de un Mântuitor. Cunoaște că el însuși nu este în stare să iasă din moarte, să iasă din suferință, să iasă din durere, să iasă din singurătate, stări pe care toți le trăim, chiar și cei care ne provoacă la libertate prin afișele lor, dar nu ni le putem rezolva. Nu ni le putem rezolva prin libertatea care ni se propune.
   Ce înseamnă a fi liber? Înseamnă a putea fi tu însuți oriunde și oricând, înseamnă a putea fi tu însuți indiferent de ceea ce este în jurul tău, de factorii din afară. Nimic din afară nu-ți poate strâmtora libertatea. Atunci când libertatea ta depinde de niște lucruri exterioare, cum poți oare să te numești liber? Cam așa înțelege multă lume libertatea. Sunt liber dacă pot să fac cutare sau cutare lucru. Dar sunt o mulțime de factori exteriori care nu depind de mine și care, dacă nu se vor îndeplini, eu nu-mi pot trăi libertatea. Înseamnă că eu nu sunt liber.
    Noi avem atâția mucenici care erau liberi și când erau legați în lanțuri, și când erau bătuți, și când erau dați la moarte, în groapa cu lei. Își trăiau libertatea din plin și aceasta nu este o libertate metaforică. Cu adevărat sufletul lor era liber și trăia deplin și desăvârșit. De unde știm asta? Din faptul că acceptau toate acele chinuri de care ar fi putut să scape printr-un singur „Nu”.
    Libertatea adevărată aceasta este: a putea fi tu însuți oriunde, oricând. Dar la ea nu se poate ajunge prin minciună. Nu putem trăi în iluzii, pentru că iluzia, mai devreme sau mai târziu se spulberă, se risipește ca visul celui care se deșteaptă (Psalmul 72, 20), cum spune David. Și atunci la ce ne va folosi toată libertatea noastră părelnică? Atunci când vom descoperi că totul a fost o mare înșelăciune...
    Smerenia este cea care ne trezește din visul nostru. Ea este dureroasă la început, ea repugnă firii noastre. În fața ei noi dăm înapoi, pentru că îi este greu omului să descopere adevărul despre sine. Este înfiorător să descoperi că tu ești nimic, deși noi suntem chemați la a fi asemenea cu Dumnezeu. Deci smerenia ne eliberează, adevărul ne eliberează. Smerenia este prima treaptă a drumului apre adevăr, spre libertate. [...]
   În perioada Postului Mare trebuie să ne aducem aminte că, deși răscumpărați prin sângele lui Hristos, deși curățați și spălați prin Botez, suntem totuși întorși la păcatele noastre cele de dinainte și întinați în gândurile noastre, și în hotărârile noastre, și în toate lucrările noastre. Să ne aducem aminte de ceea ce suntem și de cum ar fi trebuit și cum am fi putut fi, căci aceasta ne va smeri și ne va elibera, pentru a putea, cu toții, să-L numim Tată pe Dumnezeu, în ziua cea neînserată a Împărăției Sale!

Ieromonah Savatie Baștovoi, Singuri în fața libertății

joi, 18 ianuarie 2018

Nici un om nu este întâmplător în univers



     Nici un om nu apare întâmplător în viața noastră, pentru simplul fapt că nici un om nu este întâmplător în univers, ci are o chemare supremă. De multe ori oamenii nu ajung să cunoască importanța pe care au avut-o în viața altui om.(...)
    Cu alte cuvinte, orice întâmplare și orice om care ne sensibilizează trezesc în noi un gând de compătimire, o lacrimă însoțită de nevoia arzătoare și firească de a-i ajuta pe ceilalți, este o lucrare a lui Dumnezeu în viața noastră. Dumnezeu vorbește prin copii, prin bătrâni, prin oamenii străzii, prin frig și prin secetă, prin frumusețea naturii și prin tristețea spitalelor. În toate se poate manifesta glasul lui Dumnezeu care ne îndeamnă să ne grăbim să fim mai buni, să facem binele acum. Singura stare adevărată pe care o trăim este aceea de sensibilitate, de compasiune, de atenție revărsată spre ceilalți, nu spre propriul ego. Iar starea aceasta bună și curată de cele mai multe ori ne este declanșată de oamenii cu care ne întâlnim, și dacă cineva reușește să ne trezească la bunătate este o certitudine că el nu a intrat întâmplător în viața noastră, ci trimis de Dumnezeu. Chiar și pentru o secundă. 
     Pentru că o secundă este suficientă pentru a încăpea Dumnezeu în ea, cu toată veșnicia și iubirea Lui.

Ieromonah Savatie Baștovoi, DUMNEZEU povestit pe înțelesul unei femei

luni, 15 ianuarie 2018

Darul suferinței

    

    Era o casă simplă, țărănească. Obosit de osteneala drumului, îngerul și-a scuturat în cerdac aripile încărcate de zăpada argintie și a intrat încetișor într-o odaie. Acolo, într-un pătuț cu cearșafuri curate, dormea adânc un băiețel. Avea fruntea înaltă, peste care se revărsau bucle negre și moi. Îngerul s-a apropiat de el și l-a privit îndelung. (...) A vrut să-i cântărească sufletul, dar n-a putut. Sufletul acestui copil era mult prea mare. Atât de mare, că îngerul s-a speriat și a tresărit, neștiind ce să înțeleagă. Oare avea el prin desagă vreun dar potrivit pentru acest copil? O clipă chiar a avut gândul că poate Dumnezeu a uitat să pună un dar pe măsura lui. Dar îngerul știa că acest lucru era cu neputință și a căutat mai atent în tolbă. În mână a luat ceva greu, greu de tot. A tras mâna afară și a privit în palmă. Atunci s-a cutremurat. Darul acestui copil era suferința. (...)
    A îngenuncheat lângă pătuțul copilului și i-a așezat pe frunte darul. L-a binecuvântat de trei ori și cu vocea stinsă ca de litanie, i-a citit cuvântul lui Dumnezeu: 
  ”- Știu cât de mare este sufletul tău. Știu că în el va încăpea o lume întreagă, știu că în el vei vrea să cuprinzi chiar nemărginirea Mea. Știu că inima îți va arde de iubire. Că îți vei iubi ca nimeni altul neamul din care te-ai născut, că îi vei iubi pe oameni până la sfârșit, că vei iubi toate frumusețile făcute de Mine. Că vei iubi râul, ramul, că vei iubi Biserica Mea, pe Sfinții Mei, pe Maica Mea; știu că mă vei iubi pe Mine. Și pentru că te vei asemăna cu Mine în iubire, ție îți dăruiesc darul Meu cel mai de preț: îți dăruiesc suferința. Întreaga ta viață va fi muiată în adâncuri amare de lacrimi. Săbii, fulgere și piroane vor trece prin sufletul tău. De la oameni vei primi biciuiri, loviri și pietre. Toți se vor lepăda de tine, îți vor înjosi numele și-l vor umili. Chiar și cei apropiați ai tăi, când îți va fi cel mai greu, îți vor da să bei fiere și otravă. Răni nevindecate și nemângâiate vei purta în trup și în suflet.”
   Îngerul s-a oprit o clipă, a suspinat și a citit mai departe:
   ”- Dar din acest adânc de suferință va crește un tânăr mândru ce va arde în inima sa toate dorurile și durerile neamului său. Va crește un tânăr voievod ce va fi peste veacuri lumina neamului său. Iar când lumea nu va mai putea încape strălucirea ta, lumina ochilor tăi se va stinge. Atunci vei urca ușor, cu suflet blând și luminos, slobozit de toată suferința, în lumina falnicelor bolți, în palatele cele de mărgean, acolo unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin...”
   Acestea au fost ultimele cuvinte pe care îngerul le-a citit din cartea cea groasă. Printre genele rourate de lacrimi l-a privit pe copilul ce dormea și i s-a părut că vede strălucind pe fruntea lui când o cunună de stele, când o cunună de spini. A vrut să-l sărute și pe el pe frunte, dar n-a îndrăznit. Și atunci îngerul s-a aplecat cu evlavie și a sărutat picioarele copilului care primise ca dar suferința.
   Copilul acela era Mihai Eminescu.

Monahia Parascheva Avădanei, Mănăstirea Diaconești
Fragment din povestirea ”Îngerul Crăciunului”, volumul ”Suflet de crin”
 

duminică, 14 ianuarie 2018

Este rugăciunea mamei pentru copilul său mai puternică decât orice?


     ESTE. De fapt, ceea ce face ca rugăciunea să fie puternică este iubirea, iar iubirea mamei pentru copilul său le întrece pe toate.
     Rugăciunea pentru celălalt nu este altceva decât preluarea durerii lui pentru a o trăi împreună. Atunci când te-ai îndurerat, când ai fost pătruns de milă, când ești gata să împarți suferința, cu alte cuvinte, când te identifici cu cel ce pătimește, te-ai și rugat pentru el. Aceasta este esența rugăciunii pentru celălalt și aceasta este iubirea.
     ”Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” - iată identificarea, unificarea, contopirea care sunt împlinirea iubirii și motorul rugăciunii. Oferind exemplul iubirii dintre părinți și copii, Hristos ne atrage atenția că trebuie să o proiectăm asupra lumii întregi.
     Desăvârșirea noastră este să iubim cu aceeași dragoste și pe alți oameni, așa cum a iubit Hristos, cum iubesc sfinții. Este un scop înalt, dar numai o astfel de iubire poate salva lumea.

            Ieromonah Savatie Baștovoi

vineri, 12 ianuarie 2018

Suflete armonizate



     Rugăciunea, ca orice exercițiu și lucrare omenească, poate fi bună sau mai puțin bună. Unii ajung la desăvârșire, alții rămân la treptele de jos. Pe măsură ce rugăciunea sporește și calitatea ei se îmbunătățește, sufletul omului se armonizează. Calitatea rugăciunii se cunoaște din urmările pe care le are asupra sufletului celui ce se roagă. Dacă un om devine mai bun în urma rugăciunii, înseamnă că el se roagă corect și este un semn clar că Dumnezeu îl aude, chiar mai clar decât dacă i s-ar îndeplini anumite dorințe. Dar dacă omul, deși se roagă des și mult, totuși nu capătă un suflet și o purtare mai bune, înseamnă că rugăciunea lui nu este plăcută lui Dumnezeu. Cum este posibil așa ceva? Ne-o spune însuși Hristos în pilda vameșului și a fariseului, unde rugăciunea disciplinată, făcută după tipicul fariseilor, a fost mai slabă decât suspinul smerit al vameșului care nu îndrăznea să intre în Templu, ci se bătea în piept și zicea: ”Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” Așadar, rugăciunea depinde în primul rând de starea noastră. 
    Un om cu o experiență duhovnicească neîntreruptă ajunge să aibă un suflet echilibrat din care înalță rugăciuni plăcute lui Dumnezeu, la fel cum un om împrăștiat și aflat în permanență sub impresia zilei și a oamenilor cu care intră în contact se va ruga din stări nepotrivite, sau nu se va ruga deloc. Însăși dorința și nevoia de a te ruga este un gând care apare doar într-o inimă adusă la o stare de umilință și cumințenie. 
    Pentru a mă face mai bine înțeles, voi aduce pilda instrumentelor muzicale. Nici un chitarist nu cântă la o chitară așa cum o găsește în cui, ci mai întâi o acordează. O chitară dezacordată nu înseamnă că este o chitară rea, ci doar că nu va scoate sunetele armonioase pe care le scoate o chitară similară, acordată în prealabil. 
    La fel și noi, înainte de a ne pune la rugăciune, trebuie să privim în sufletul nostru pentru a-l acorda după notele iubirii și smereniei predanisite de Hristos, și abia după aceea să începem muzica cea mai înaltă și mai frumoasă între muzici, care este rugăciunea. 
    Și da, mai bine este să cânți cum trebuie un cântec simplu, decât să falsezi pe o partitură complicată. 
    Fiecare cu măsura sa, Dumnezeu ne vede pe toți.

Ieromonah Savatie Baștovoi

miercuri, 10 ianuarie 2018

Tristețea... bună sau rea?





Sunt două feluri de tristețe: una bună, născătoare de virtuți, și una rea care duce la disperare și decădere.
Le recunoști după lucrarea lor: una, cea bună, te împinge să faci bine, să fii iubitor, te sensibilizează și te mișcă spre mulțumire, spre contemplația Iubirii, fiind grabnică să sară în ajutor, să slujească pe celălalt fără recompensă; alta, cea rea, te face să renunți la luptă, caută scuze, învinovățește pe alții de propriile înfrângeri, e plină de nemulțumire și cârtire, nu poate vedea iubirea și nu poate iubi, căci se închide în sine și caută doar să sugă și să primească, fiind incapabilă să ofere și întru totul lipsită de dorința de a dărui și a sluji pe celălalt, slujire care este forma supremă a iubirii. Una este de la Dumnezeu, cealaltă, de la diavol. La fel e și cu bucuria. 
Toate sentimentele umane au o manifestare bună și una rea, pentru că tot ce a fost lăsat de Dumnezeu să fie bun, diavolul a contrafăcut cu o formă rea, foarte asemănătoare în aparență, dar care are rezultate inverse, adică rele și distrugătoare.
                                                                                  Ieromonah Savatie Baștovoi

marți, 9 ianuarie 2018

Când oamenii lucrează împreună




Atunci când oamenii lucrează împreună, fiecare este mai mult decât sine însuși. Pentru că în fiecare dintre noi sunt puteri care se activează doar în raport cu alții. Darurile au fost astfel împărțite de Dumnezeu, încât să devină lucrătoare în comuniune: adică unul este ușa și altul cheia, unul, lut, și altul foc care arde și întărește lutul.
Fiecare în sine este bun, dar devine mai bun prin celălalt. Pentru că atunci când suntem împreună pentru o cauză bună, este și Dumnezeu cu noi.
Nu e nici un alt secret. Dumnezeu este și în bucuria cu care ne mișcăm atunci când facem ceva bun și frumos împreună.

Ieromonah Savatie Baștovoi

Pietre mari... pietre mici...


Pietrele sunt ca oamenii: unele au o față bună și stau la vedere, altele mai bolovănoase sunt susținute între pietrele cu fețe drepte; cele mari fac legătura care susține zidul, cele mici umplu golurile și fac ca totul să pară împlinit. Nu este nici una mai puțin trebuincioasă decât alta dacă fiecare își ocupă locul potrivit, căci atunci când sunt zidite bine nu mai vezi pietrele, ci zidul. 
Prea des pietrele mici ajung să fie mai trebuincioase decât cele mari. Mortarul le unește pe toate într-o lucrare care alcătuiește zidul, așa cum iubirea ar trebui să ne facă pe toți un întreg. Nu nesocotiți niciodată un om pe motiv că ar fi prea mic sau prea necioplit, ci căutați să fiți voi piatra de susținere și mortarul care să-l umple de rost.

                                                                 Ieromonah Savatie Baștovoi

luni, 27 noiembrie 2017

Cana plină


Un om foarte ocupat cu grijile veacului acesta a hotărât odată să viziteze un pustnic sfânt.
Voia să se liniștească puțin de stresul care-l măcina și să ceară sfaturi de la stareț.
L-a întâlnit într-o colibă sărăcăcioasă.
– Binecuvântați, a spus el salutându-l pe pustnic. Știți, am făcut multă cale ca să ajung aici…
– Ia loc, l-a întrerupt starețul. Lasă-mă să-ți pun puțin ceai!
– Am petrecut mulți ani studiind la Universități din străinătate…, a început să se prezinte pe sine însuși.
– Să bem mai întâi un ceai, insista pustnicul.
– Acum conduc o mare companie…, a continuat acela să vorbească despre sine.
– Cred că ceaiul o să vă placă mult, a spus pustnicul, continuând să umple cana vizitatorului său.
– Dar, părinte, ați umplut-o și acum se varsă pe dinafară. Ceaiul se varsă pe jos! A observat deranjat străinul.
– Și tu semeni cu această cană umplută până la refuz! A răspuns înțeleptul stareț. Dacă nu golești, binecuvântatule, chiar și pentru puțin din cele pe care le cari în tine, cum vei lăsa să pun înlăuntru puține din cele pe care le știu eu?
 Patericul Egiptean

vineri, 17 noiembrie 2017

Sf. Isaac Sirul - Cuvinte despre nevoință



     Veselește-te cu cei ce se veselesc si plângi cu cei ce plâng, căci acesta este semnul curăției. Fii bolnav cu cei bolnavi. Plângi cu cei păcătoși.
    Fii prieten cu toți oamenii, dar fii singur în cugetul tău. Fii părtaș la pătimirea tuturor, dar cu trupul tău să fii departe de toate. Nu mustra pe cineva si nu osândi nici chiar pe cei foarte răi în vietuirea lor. Întinde haina ta peste cel ce a greșit și acoperă-l; și dacă nu poți lua asupra ta greșelile lui și nu poți primi cercetarea și rușinea în locul lui, rabdă-l măcar și nu-l rușina…
    De nu te liniștești cu inima, liniștește-te măcar cu limba. Și dacă nu poți pune rânduială în gânduri, pune rânduială măcar în simțuri. Și de nu ești singur în cugetul tău, fii singur măcar cu trupul tău. Și de nu poți lucra cu trupul tău, întristează-te măcar în cugetul tău. Și de nu poți sta la priveghere, priveghează măcar șezând pe patul tău sau chiar întins pe el. Și de nu poți posti două zile, postește măcar până seara. Și de nu poți măcar până seara, postește măcar să nu te saturi.
    De nu ești curat în inima ta, fii măcar curat în trupul tău. De nu plângi în inima ta, îmbracă-ti în jale măcar fața ta. De nu poți milui vorbește măcar cu un păcătos. De nu ești făcător de pace, fii măcar iubitor de îmbunare. De nu te poti strădui, fă-te măcar în cuget netrândav. De nu ești biruitor (asupra păcatelor), măcar să nu te mândrești față de cei vinovați. De nu izbutești să închizi gura celui ce bârfește, păzește-te măcar să nu te faci părtaș în aceasta cu el…
    De iubești blândețea, rămâi în pace. Și de te vei învrednici de pace, te vei bucura în toată vremea. Caută înțelepciunea și nu aurul. Îmbracă-te în smerenie si nu în mătase. Caută să dobândești pacea și nu împărăția…
   Iată, frate, îndemnul meu: mila să-ti sporească în suflet până când vei simți în inima ta aceeași milă pe care Dumnezeu o are față de lume!

marți, 14 noiembrie 2017

AZI sau MÂINE ?


AZI sau MÂINE ?
Dragii mei, pentru că "AZI", este de la Dumnezeu, iar "MÂINE" (amânarea) este de la diavol, vă îndemn așa:
FII ZÂMBITOR, azi, nu mâine!
FII SMERIT, azi, nu mâine!
FII MILOSTIV, azi, nu mâine!
FII BL
ÂND, azi, nu mâine!
FII RUGĂTOR, azi, nu
mâine!
FII POSTITOR, azi, nu
mâine!
FII IERTĂTOR, azi, nu
mâine!
FII BINEVOITOR, azi, nu
mâine!
ÎMPACĂ-TE CU TOTI, azi, nu
mâine!
IUBEȘTE-I PE TOTI, azi, nu
mâine!
FĂ BINELE, azi, nu
mâine!
PL
ÂNGE-ȚI PĂCATELE, azi, nu mâine!
SPOVEDEȘTE-TE, azi, nu
mâine!
IMPĂRTĂȘEȘTE-TE, azi, nu
mâine!
Așa să faci AZI, iar M
ÂINE să o iei de la capăt...


Pr. G. Vlad

joi, 9 noiembrie 2017

Sfânta smerenie

       

         Încrederea desăvârșită în mâinile lui Dumnezeu - aceasta este sfânta smerenie. Ascultarea desăvârșită față de Dumnezeu, fără cârtire, fără nici o împotrivire, chiar dacă unele lucruri par grele și absurde. Să te predai în mâinile lui Dumnezeu. Ceea ce spunem la dumnezeiasca Liturghie le cuprinde pe toate acestea: ”Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”.
        La fel și în rugăciunea care se spune tainic de către preot: ”Ție, Stăpâne, Iubitorule de oameni, Îți încredințăm toată viața și nădejdea noastră, și cerem și ne rugăm și cu umilință la Tine cădem.” 
Ție Doamne Ți le încredințăm pe toate. Aceasta este încrederea în Dumnezeu, aceasta este sfânta smerenie. Aceasta-l preface pe om, îl face dumnezeu-om.
        Cel smerit are conștiința stării sale lăuntrice și, oricât ar fi ea de în neorânduială, nu-și pierde personalitatea, cinstea de om. Știe că este păcătos și se întristează din această cauză, dar nu deznădăjduiește, nu socotește că e cu totul fără de nici un preț. Cel care are sfânta smerenie nu vorbește deloc, adică nu se împotrivește. Primește obiecțiile, mustrarea celorlalți, fără să se înfurie sau să se scuze. Nu-și pierde echilibrul. 
       Cu egoistul, cu cel stăpânit de complexe se întâmplă contrariul. La început seamănă cu cel smerit, dar la cea mai mică observație, își pierde deîndată pacea, se mânie, se tulbură.
       Cel smerit crede că toate depind de Hristos, și că Hristos îi dă harul Său, și așa merge mai departe. Cel ce a dobândit sfânta smerenie trăiește din ceasul de acum în Biserica nezidită de mână de pe pământ. Are întotdeauna bucuria lui Hristos, chiar și în neplăceri. 
        Dacă aveți iubire față de aproapele și față de Dumnezeu, Domnul vă va da smerenia, vă va dărui sfințenia. E nevoie, firește, și de puțină străduință, dar smerenia desăvârșită nu se dobândește numai în urma strădaniei și a luptei. Este rodul harului. Hristos ne va da smerenia. Noi nu-L putem iubi din pricina neputințelor noastre. Să ne rugăm Lui mult să ne iubească și să ne dea sârguința de a-L iubi și noi.

Sf. Porfirie Kavsokalyvitul, Cuvinte despre viața duhovnicească

joi, 2 noiembrie 2017

Dragă Tată




Dragă Tată,

      Îți scriu această scrisoare ajunsă la vârsta adolescenței, în frumosul an al optsprezecelea – o vârstă la care majoritatea tinerilor uită de Cel care le-a dat suflare de viață și se consideră stăpâni pe viața lor, ca și cum ar fi înșiși creatorii ei. Se mai gândesc și prietenii mei din când în când la Tine, toată lumea o face. Ești parte din fiecare celulă a noastră, iar noi suntem parte din Tine. Cu toate că suntem dovada vie a puterii Tale, mulți Te consideră un personaj dintr-un basm vechi, deja demodat și se revoltă împotriva Ta, fără să realizeze că Tu ești singurul lor adăpost la vreme de furtună.
     Pe mine mă ducea bunica la Tine încă din primii ani pe care mi i-ai dat să-i trăiesc, alături de o familie minunată, care știai Tu că-mi va oferi un trai fondat pe credință și iubire. S-a părut că ne-am împrietenit foarte repede, deși la început nu înțelegeam prea multe. Nu aveam încredere în oricine, dar știam că tu ești Binele. De fapt, noi ne știm de mult. Sunt sufletul care a stat lângă Tine și pe care l-ai trimis în misiune, pe Pământ, pentru un număr de zile limitat, ca mai apoi să mă întorc la Tine. Bunica mi-a confirmat asta. Nu cred că a murit, nu cred în moarte, deși aceasta pare să fie cea mai mare teamă a oamenilor care mă înconjoară. Viața noastră aici e ca și o zi grea la școală sau la muncă. E o perioadă limitată, iar când timpul s-a scurs, ne întoarcem fericiți la casele noastre, la familiile noastre. Dar Cerul Tău e casa noastră, iar Tu ne ești familia. De la Tine venim, la Tine ne vom întoarce odată ce filele cărții pe care o citim și trăim vor ajunge la final. Ceea ce aici e efemer, acolo e veșnic.
      Am crescut și te-am supărat de nenumărate ori, dar ca orice Tată, m-ai iertat mereu și continui să-mi dai iertare pentru orice greșeală. M-ai ocrotit, mi-ai dat liniște, pace și șansa de a învăța despre Tine și originea mea din fiecare lucru pe care l-am întâlnit în drumul meu, care duce tot spre Tine. M-ai ajutat să merg la școală și să învăț să Te citesc, să-mi fac prieteni pentru a nu fi singură în această călătorie în care m-ai trimis încă din prima zi petrecută în burtica mamei mele. Rezultatele bune nu au întârziat să apară și pentru asta, Tată, țin să-ți mulțumesc. Mi-ai descoperit talentele și m-ai ajutat să-mi dezvolt pasiuni: limbi străine, istorie, lectură, pictură... M-ai susținut mereu și asta s-a văzut după fiecare concurs pe care l-am câștigat.
     Viața nu e mereu ușoară într-o lume ticsită de așa-ziși atei, care până și în școală încearcă să-mi dovedească faptul că Tu nu exiști și mă iau în râs pentru că eu cred în Tine. Dar nu pot să mă convingă, și până la urmă, cine îi ascultă?!  Nu am avut niciodată un prieten imaginar, iar faptul că stau în acest ceas și-ți scriu această scrisoare nu poate decât să susțină realitatea existenței Tale.
      Nu am rupt legătura cu Tine, ori prin câte încercări am trecut. Mă rog de fiecare dată când am ocazia și îți fac vizite des, pentru că ai mereu ușile Casei Tale deschise. E foarte plăcut să văd  totuși atâția tineri care Te urmează în biserici, în școli și în viața de zi cu zi – nu mă mai simt singură.
       Prin această scrisoare, vreau să-ți mulțumesc pentru că exist și i-ai dat mamei mele puterea de a mă naște și crește. Îți mulțumesc pentru tot binele pe care mi-l faci în fiecare secundă a vieții mele și pentru că îmi ești alături la bine și la greu.

                                                                                 Fiica ta iubită,
                                                                              Andreea Gabriela