Minunile Sfântului Ierarh Spiridon

Minunile sale, rămase în memoria Bisericii, sunt numeroase: în vreme de secetă a adus pe pământ ploaie; iarăşi, prin rugăciunea lui, a oprit ploaia cea peste măsură; a pus capăt foametei la care contribuiau vânzătorii de grâu, dărâmându-le hambarele în care ţineau grâul; a prefăcut şarpele în aur şi, după ce a scăpat pe sărac de nevoie, a prefăcut iarăşi aurul în şarpe; a oprit curgerile râurilor.
O femeie i-a cerut o sumă de bani pe care o încredinţase spre păstrare fiicei lui. Sfântul a întrebat-o pe fiica lui, moartă mai demult, unde a pus banii, iar aceasta i-a răspuns din mormânt. Aflând de la ea unde erau ascunşi banii, i-a dat stapânei lor; a vindecat pe împăratul Constanţiu al II-lea de boala de care suferea; a înviat copilului unei femei; a vindecat muţenia unui diacon, căruia îi poruncise să spună o mică rugăciune pe vremea unei arşiţe, iar acesta, pentru slava deşartă, lungise rugăciunea şi din pricina asta amuţise îndată.

Cărămida de la Niceea

Sfântul Spiridon a luat parte la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, întrunit în anul 325 pentru combaterea ereziei preotului Arie din Alexandria. Arie nega dumnezeirea lui Iisus Hristos, Îl considera cea mai înaltă creaţie a lui Dumnezeu şi, prin urmare, diferit ca fiinţă de Acesta: Tatăl era necreat, Fiul creat.
Episcopii adunaţi la Sinodul de la Niceea au întărit învăţătura Bisericii, şi anume că Fiul este deofiinţă cu Tatăl, deci este Dumnezeu. În lămurirea acestei învăţături, un rol important l-a avut şi episcopul Trimitundei, Spiridon. Fără a se folosi de un limbaj sofisticat, a demonstrat celor prezenţi cum Dumnezeu este unul în fiinţă, dar întreit în persoane. A luat o cărămidă în mâna stângă şi le-a spus că deşi este un singur obiect, ea este alcătuită din trei elemente: pământ, apă şi foc. Apoi cu mâna dreaptă a făcut semnul crucii şi a zis: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“. După aceasta, strângând cărămida, în partea de sus a cărămizii s-a aprins foc, apa a început să curgă din partea de jos, iar lutul a rămas în mâinile lui. Această minune l-a convins pe un filozof, adept al învăţăturii lui Arie, să devină ortodox, motivând că „atâta vreme cât era vorba de dispute, aduceam cu uşurinţă cuvinte împotriva cuvintelor. Dar când, în locul cuvintelor, a ieşit din gura acestui bătrân puterea şi facerea de minuni, nimic nu mai pot cuvintele împotriva puterii“. La Niceea l-a cunoscut pe Sfântul Nicolae, episcopul din Mira Lichiei, între cei doi legându-se o strânsă prietenie.
Ajuns la adânci bătrâneţi, Sfântul Spiridon a murit în anul 348. Cu un an înainte, Dumnezeu i-a făcut cunoscut sfârşitul său. A fost îngropat în biserica Sfinţilor Apostoli din Trimitunda. Este sărbătorit de Biserica Ortodoxă pe 12 decembrie, iar de Biserica Romano-Catolică pe 14 decembrie.

Buclucaşa vindecare a cailor decapitaţi de arieni

O altă minune a săvârşit-o Sfântul Spiridon în drumul spre Niceea, unde se îndrepta, împreună cu ucenicul său, pentru a participa la cel dintâi sinod ecumenic. Arienii îl cunoşteau bine că este apărător al dreptei credinţe. De aceea încercau să îl împiedice de a ajunge la sinod. Poposind sfântul şi ucenicul său la un han, noaptea, arienii au tăiat capetele cailor. În zori, ucenicul a descoperit caii morţi. A mers atunci la Sfântul Spiridon şi i-a povestit cele întâmplate. Sfântul Spiridon, nădăjduind în Dumnezeu, i-a poruncit ucenicului să pună capetele cailor la locul lor. Ucenicul s-a întors la grajd să împlinească cât mai repede porunca. În graba lui, dar şi pentru că nu se luminase încă bine de ziuă, ucenicul a pus capul calului alb la cel negru, iar capul calului negru la cel alb. Îndată caii au înviat şi s-au ridicat pe picioarele lor. Sfântul şi ucenicul său şi-au continuat apoi călătoria spre Niceea. Cei care îi întâlneau pe cale se mirau văzând un cal negru cu capul alb şi un cal alb cu capul negru.

Hoţii prinşi în stâna episcopului

Sfântul Spiridon a acceptat să fie episcop la insistenţele creştinilor din orăşelul Trimitunda. Însă chiar în această înaltă demnitate nu a renunţat să păstorească oile. Se spune că odată au venit hoţii noaptea la stână şi au furat câteva oi. Însă, după cum relatează Simeon Metafrastul, „Dumnezeu, iubind pe plăcutul Său şi păzind puţina lui avere, a legat pe hoţi cu legături nevăzute, încât au fost ţinuţi până dimineaţa“. Făcându-se ziuă, a venit sfântul la oi şi a descoperit hoţii legaţi, având mâinile şi picioarele nemişcate. S-a rugat atunci, şi aceştia s-au putut ridica de la pământ. Atunci i-a învăţat să nu mai fure din munca altuia, ci să se hrănească din osteneala mâinilor lor. Le-a dat apoi câte un berbec la fiecare şi le-a zis: „Luaţi acestea ca să nu fie în zadar osteneala voastră şi privegherea cea de toată noaptea“. După aceea i-a lăsat să plece.
(ziarullumina.ro)