Tăcerea este limbajul vietii viitoare

     Sfântul Munte este un loc de taină unde tăcerea, care este însăsi vesnicia, vorbeste intens, căci tăcerea este limbajul vietii viitoare. Precum sfintii îngeri au o putere mai presus de ratiune, pentru noi de neconceput, prin care ei îsi transmit unii altora gânduri dumnezeiesti (Sfantul Vasile cel Mare), în acelasi fel îngerii pământesti – care trăiesc în Sfântul Munte si se întrec cu cei cereşti si netrupeşti în trăire şi în rugăciune – au altă putere pentru a transmite ceea ce trăiesc. Si această putere este aceea a tăcerii care, mai ales la Sfântul Munte, este cea mai elocventă predică, „un îndemn tăcut”. Monahii de acolo nu vorbesc mult; trăiesc tainele lui Dumnezeu în tăcere. Ascultă glasul lui Dumnezeu prin tăcere si primesc virtute. După Sfântul Simeon Noul Teolog „tăcerea buzelor, închiderea ochilor si asurzirea urechilor sunt pentru începătorii în viata duhovnicească cea mai rapidă cale de a ajunge la virtute.” 

     Tăcerea călugărilor este ziditoare. In Pateric citim următoarele: „Avva Theofil arhiepiscopul s-a dus odată la Schit. Si adunându-se fratii, au zis lui Avva Pamvo: zi vreun cuvânt episcopului, ca să se folosească. Zis-a lor bătrânul: dacă nu se foloseste de tăcerea mea nici de cuvântul meu nu poate să se folosească.” 

      Ar trebui să meargă cineva la Sfântul Munte cu intentia de a fi zidit prin tăcere. Pelerinului care stie cum să asculte această tăcere, totul îi va vorbi. Chipurile tăcute ale călugărilor, pesterile pustnicilor, mănăstirile pătrunse de atmosfera de pocăintă, natura însăsi precum si toate lucrurile neinsufletite din jurul său, vor povesti multe si îi vor împărtăsi învătături minunate. Acesta este felul în care Sfântul Munte vorbeste „în tăcere”. 

     Dar uneori vorbesc si atunci zidesc sufleteste, deoarece se fac pilde prin insisi viata pe care o duc. „Căci viata fără de cuvânt mai mult foloseste decat cuvântul fără viată. Viata si tăcând foloseste, iar cuvântul si strigând supără. Dar dacă si cuvântul si viata se vor întâlni, fac o icoana a toată filosofia” (Avva Isidor Pelusiotul). Pentru că Sfintii Părinti duc o viată sfântă si au devenit unelte ale Sfântului Duh, „trâmbite mistice” ale Sfintei Treimi, ale Iubirii, ale Cuvântului si ale Intelepciunii, înalţă în orice cuvinte s-ar exprima. Au „cuvinte” să vorbească, deoarece faptele lor sunt din belsug. Si atunci când sunt intrebati, ei rostesc aceste „cuvinte”. 

     In Pateric, întâlnim foarte des următoarea cerere: „Părinte, spune-mi un cuvânt să mă mântui”. Un „cuvânt” rostit din sufletul pustnicului ca de la Duhul Sfânt, in limbajul pustiei, este considerat revelat si neindoielnic; si cel care il cere, il primeste ca pe un rod al harului, fără să il explice in mintea sa. Acest „cuvânt” de la părintele înduhovnicit este de neapărată trebuintă pentru cel care îl cere. „Cuvântul” vine dintr-un suflet ce este prieten al lui Dumnezeu, un suflet rănit de iubirea Sa, fiind rostit după măsura „setei” celui care il cere. Precum Preasfânta Maică a Domnului a zămislit pe Cuvântul lui Dumnezeu si a dat nastere lui Hristos Dumnezeu si Omul devenind din aceasta pricină, „bucuria intregii făpturi”, in acelasi fel părintii, datorită curăteniei lor au zămislit cuvântul si l-au transmis celor care insetează după el, făcându-li-se pricină de bucurie. 

     „Au venit la Avva Fillic niste frati, care aveau cu ei câtiva mireni si i s-au rugat să le spună vreun cuvânt. Iar bătrânul tăcea. Si fiindcă îl rugau, le-a zis lor: Cuvânt voiti să auziti? Si i-au zis: da Avvo. Deci a zis bătrânul: acum nu este cuvânt. Când intrebau fratii pe bătrâni si făceau cele ce le ziceau lor, Dumnezeu le da cum să grăiască. Dar acum, pentru că întreabă fără să împlinească ceea ce aud, Dumnezeu a îndepărtat harul cuvântului Său de la bătrâni. Si ei nu mai au ce să grăiască, fiindcă nu este cel ce să lucreze. Si auzind fratii acestea, au suspinat, zicând: roagă-te pentru noi, Avvo!” 

      Prin această pildă se vădeste că intelepciunea este rodul harului. Harul impodobeste oamenii curati si sfinti, si „intrupează” cuvintele lor. Este clar deci, ca inăltimea cuvântului este pe măsura insetării celui care il cere iar monahii stiu cum să „frângă” si cele mai impietrite inimi si să le intoarcă spre Dumnezeu, chiar daca folosesc un repros discret. 

Asadar, dacă îi intrebi cu simplitate, cu smerenie si cu dorinta de a asculta, vei auzi „licăririle” harului. Sunt cuvinte simple, smerite, totusi pline de intelepciune si har, sunt cuvinte pline de duh. 

     Monahii de la Sfântul Munte, pustnicii, aceste păsări cântătoare ale desertului, trăiesc viata la apogeul ei. Ei sunt deja in rai. Sunt cu adevărat „purtători de Dumnezeu”, trăind viata lui Hristos „in vase de lut”, adică in trupuri istovite de nevointă si de slujirea aproapelui. In acesti monahi cineva ar putea vedea indumnezeirea in faptă, ca sa spunem asa, si nu indumnezeirea invătată teoretic, de către cel lipsit de experientă in ale teologisirii. Ei trăiesc in acelasi timp si credinta si faptele. Pentru că, fără indoială, credinta fără fapte este o iluzie, dar faptele fără credintă sunt idolatrie. Harul lui Dumnezeu, chipul lui Hristos, sunt întipărite pe feţele lor bătătorite de vreme.

In fiecare călugăr atonit care calcă pe urmele Sfintilor Părinti si trăieste potrivit invătăturilor lor, poti distinge, dacă porti in tine duhul lui Dumnezeu, impreună-lucrarea a două stări, in aparentă opuse: cea a mortii si cea a vietii. Viata izvorăste dintr-o moarte de zi cu zi, si moartea devine mai adâncă dacă te bucuri de viată. Cu cât sporeste moartea mortii (a păcatului), cu atât este mai deplin trăită viata in Viată (întru Hristos); si cu cât cineva trăieste mai deplin „Viata”, cu atât omoară moartea, până acolo incât acela ajunge să vadă în sine insusi Invierea si Inăltarea lui Hristos. Adică este omorât păcatul si se naste viata. Deci, s-ar putea spune că monahii se imbracă cu moartea si dobândesc Viata. Sfantul Pavel scrie către Romani: „Stiind că Hristos, inviat din morti, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. Căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăieste, trăieste lui Dumnezeu” (Romani 6, 9-10). 

      Chiar si in călugării ajunsi la cele mai inalte stări de induhovnicire se regăseste impletirea dintre odihnă si lucrare. După Sfantul Maxim, ei trăiesc un „repaus in vesnică miscare” si o „miscare neclintită”. Rămân „in Hristos” si se miscă neîncetat spre o cât mai desăvârsită bucurie de El, deoarece Hristos este nestemata cea de mare pret. Sfântul Grigorie de Nyssa lămureste acest lucru: „Ciudat lucru este că repaosul si miscarea pot sta la un loc. Căci cel ce urcă deloc nu stă, iar cel ce stă nu urcă; dar aici urcarea este implinită prin a rămâne in aceeasi stare, intelegând prin aceasta cu cât unul rămâne statornic si neclintit in bine, cu atât străbate mai mult din calea virtutii”. Adică rămâne statornic in bine, miscându-se in acelasi timp. Se află intr-o continuă miscare si totusi rămâne in Hristos. Este setea neincetată după Hristos, dar in acelasi timp si satietatea dumnezeiască. Un monah a spus odată: „Ceva ciudat mi se intâmplă. Sunt infometat si totusi mă simt sătul”. Insă pentru omul lui Dumnezeu acest lucru nu e deloc ciudat. Aceasta este „desăvârsita dar totusi nedesăvârsita desăvârsire a celui desăvârsit” de care vorbeste Sfântul Ioan Scărarul. 

    Viata călugărului devine necontenit viata Cuvântului lui Dumnezeu, viata lui Hristos. Silindu-se călugărul vietuieste pe deplin „vârstele” lui Hristos. Hristos este Intrupat in el, făptuieste minuni, indură Patimile, Invie si Se Inaltă. Trăind, de aceea, in Hristos, ajunge nu doar la unificarea lumii sale interioare ci si a celei din jurul său. Trece peste toate deosebirile, ridicându-se la o stare mai inalta decat cea de dinainte de Cădere – devine asemeni lui Adam cel dintâi.  Un sfânt al lui Dumnezeu se dăruieste pe sine intreg si dăruieste lumea intreagă lui Dumnezeu, arătându-se prin aceasta cel mai mare binefăcător al firii omenesti.

Fragment din cartea "O noapte în pustia Sf. Munte Athos" de Arhimandritul Hieroteos Vlachos